Povestea unei voci de aur, a unui suflet de aur: Soprana Cornelia Angelescu

3Eram studentă în anul I la Facultatea de Muzică a Universității Spiru Haret când am avut bucuria și onoarea de a o cunoaște pe doamna profesoară Cornelia Angelescu. Știam că trebuie să urmez cursurile de canto clasic, un curs complementar ce avea drept scop familiarizarea tuturor studenților cu principiile acestei nobile și dificile arte. La fel ca și pianul complementar, cursul urmărea o deprindere a unor noțiuni generale și o parcurgere, o asimilare a unui repertoriu consacrat, în funcție de tipul de voce pe care îl avea fiecare dintre noi. Eu, la cor, eram la partida de alto; auzisem că profesoară îmi va fi o celebră soprană, astfel încât eram emoționată și timorată la primul meu seminar individual. Nu cântam grozav din voce, nu îmi plăcea să mă aud cântând, dragostea mea cea mare erau instrumentele – clarinetul! Pianul! Nicidecum propria-mi voce.

Am intrat, așadar, în micuța sală de studiu, neștiind la ce să mă aștept și fiind sigură că nu voi fi capabilă să scot un sunet corect, iar doamna profesoară va râde de mine, în cel mai bun caz.

Întâlnirea cu doamna Cornelia Angelescu – da, însăși marea soprană! – a fost unul dintre cele mai frumoase momente ale vieții mele. Am întâlnit o ființă de o noblețe sufletească rară, cu un tact și un talent pedagogic rar întâlnite, de o frumusețe greu de transpus în cuvinte. Am îndrăgit-o din prima clipă și o voi purta în suflet pentru totdeauna, așa cum facem cu toți marii noștri profesori și dragi prieteni.

Voi mai reveni asupra activității pedagogice, acum, însă, doresc să vă împărtășesc din bogata sa activitate.

Cornelia Angelescu s-a născut la 25 iulie 1939 în Corbeni, o mică așezare în comuna Racovița a județului Brăila, o zonă liniștită, cu oameni harnici și muncitori. Părinții săi, Otilia și Nicolae, observă de timpuriu aplecarea sa către muzică, astfel că o încurajează să înceapă studiul pianului de la vârsta de 6 ani – din 1945. Între 1946 și 1956 urmează cursurile ciclului primar de învățământ și apoi ale celui liceal, urmându-și pasiunea pentru muzică. De la vârsta de 12 ani începe studiul canto-ului clasic, având-o drept profesoară pe solista Operei Române, Zâna Săvescu.

Cariera muzicală începe să se contureze firesc, ferm – astfel că, în 1948, este admisă în Corul de Copii Radio, cor prestigios și mult îndrăgit de publicul românesc și cel de peste hotare – va rămâne aici până în anul 1954.

În momentul în care vocea evoluează, Cornelia Angelescu va efectua tranziția de la corul de copii la cel de adulți; între 1958 – 1961 făcând parte din Ansamblul CCS – Casa de Cultură a Studenților, un alt ansamblu binecunoscut și îndrăgit.

Studiile de canto efectuate la Conservatorul Ciprian Porumbescu – precum se numea pe atunci Universitatea Națională de Muzică din București – au reprezentat o continuare firească a acestui parcurs muzical. Cornelia Angelescu a fost admisă la secția de canto – interpretare muzicală în anul 1961, absolvind în anul 1966 (cursurile de licență durau 5 ani în acea perioadă). Între 1963-1968 a efectuat asistență la cursurile de măiestrie vocală, interpretativă şi pedagogică a artistei Magda Ianculescu, soprană de notorietate internațională, voce excepțională prin amploare, timbru și tehnică stăpânită la perfecție – cu desăvârșit talent pedagogic.

Dintr-o dorință de constantă perfecționare, Cornelia Angelescu urmează mai multe stagii de pregătire, printre care și cele organizate de Petre Ştefănescu-Goangă şi pe cel al Iolandei Mărculescu – alți doi binecunoscuți artiști ai scenei românești. În 1970, în urma unei audiții efectuate la Opera Română de către marea cântăreață română Viorica Krauss-Ursuleac, a fost acceptată la Cursul de canto de la Internationale Sommer Akademie des Mozarteum din Salzburg – Austria, faimoasă instituție de învățământ cu neștirbită reputație internațională.

Cariera sa la Opera Națională Română a fost fructuoasă și plină de succese, așa cum era de așteptat pentru o persoană care, pe lângă talentul nativ, debordant, mai era înzestrată și cu o extraordinară putere de muncă și dorința de a-și depăși constant propriile limite, demonstrând că, atunci când ne propunem ceva și muncim din greu pentru acel lucru, el se va îndeplini și ne va întrece, chiar, așteptările – o trăsătură de caracter pe care a transmis-o și studenților săi, în frumoasa carieră pedagogică ce a precedat și urmat activitatea de scenă. Dar revenind la Operă, s-a alăturat colectivului acestei instituții la 1 februarie 1969, în calitate de solistă, rămânând aici până în anul 1990. O excepțională carieră de 21 de ani în slujba muzicii de operă!

Deja debutase pe scena aceleiași instituții, cu câțiva ani în urmă, în 1964, cu rolul Tebaldo din Don Carlos de Giuseppe Verdi. După angajare, au urmat numeroase roluri, am putea spune toate rolurile mari dedicate repertoriului de soprană de către compozitorii clasici, romantici, postromantici și cei din perimetrul țării noastre. Motanul încălțat din opera cu acelaşi nume de Cornel Trăilescu; Serpina din La serva padrona de Giovanni Battista Pergolesi; Blonda din opera Răpirea din Serai de Wolfgang Amadeus Mozart; Norina din Don Pasquale de Gaetano Donizetti; Rosina din Bărbierul din Sevilla de Gioachino Rossini; Olimpia (Păpușa) din Povestirile lui Hoffmann de Jacques Offenbach; Marcelina din Fidelio de Ludwig van Beethoven; Adela din Liliacul de Johann Strauss; Despinetta din Cosi fan tutte de Wolfgang Amadeus Mozart; Elisetta din Căsătoria secretă de Domenico Cimarosa; Papagena din Flautul fermecat de Mozart; Pamina din Flautul fermecat; Rosalinda din Liliacul de Johann Strauss; Micaela din Carmen de Georges Bizet; Mimi din Boema de Giacomo Puccini.

Majoritatea acestor roluri ne sunt binecunoscute; însă se cuvine să remarcăm dificultatea intrinsecă a unora din acestea (rolurile din operele lui Rossini, Mozart sau Bizet, de o excepțională muzicalitate, necesită o execuție impecabilă, fără greșeală sau ezitare și cu grijă pentru cel mai mic detaliu – cel ce a văzut vreodată o partitură de Rossini, știe la ce mă refer. Cornelia Angelescu a construit neobosită roluri dintre cele mai diverse, transpunându-se în fiecare săptămână într-un alt personaj, intonând pasaje diferite ca stil, ca intensitate dramatică și construcție. Un actor doar memorează textul pentru a da viață personajului său. Un cântăreț de operă trebuie să memoreze textul, muzica, mișcarea scenică și să găsească în sine însuși capacitatea de a contura în manieră credibilă și autentică un personaj care să conducă spectatorii spre starea în care vor fi fiind capabili să contemple… sublimul. Aplaudată la scenă deschisă în seri fără număr, Cornelia Angelescu a schimbat inimile și gândurile tuturor celor ce au venit să admire personajele cărora le-a dat viață.

Aș vrea să menționez și alte roluri, tocmai pentru a ilustra această minunată diversitate a activității sale pe scena Operei Române: Gilda din Rigoletto de Giuseppe Verdi; Esmeralda din Mireasa vândută de Bedrich Smetana; Ortlinde din Walkiria de Richard Wagner; Siebel din Faust de Charles Gounod; Rowen din Micul coşar de Benjamin Britten; Sevastiţa din Bălcescu de Cornel Trăilescu; Anna din Nabucco de  Giuseppe Verdi; Fata polovţiană din Cneazul Igor de Borodin; Doamna Mequinez din Inimă de copil de Carmen Petra Basacopol; Tebaldo din Don Carlos de Giuseppe Verdi; Euridice din Orfeu de Gluck; Violeta din Traviata de Giuseppe Verdi; Barbarina din Nunta lui Figaro de Wolfgang Amadeus Mozart; Annchen din Freischutz de Karl Maria von Weber; Frau Silberklang din Directorul de scenă de Wolfgang Amadeus  Mozart; Amor din Orfeu de  Gluck; Griletta din Farmacistul de Joseph Haydn; Frasquita din Carmen de Bizet; Kamadeva din opera Decebal de Gheorghe Dumitrescu; Ellen din Lakme de Leo Delibes; Poussette din Manon de Jules Massenet; Nancy din Albert Herring de Benjamin Britten.

Bărbierul din Sevilla este opera mea preferată, o lucrare muzicală pentru care am o venerație supremă. După ani de Conservator, în aceeași instituție în care a studiat și Cornelia Angelescu, de câte ori am avut posibilitatea de a vedea Bărbierul din Sevilla m-am simțit privilegiată. Oare cum trebuie să fie să dai viață unui personaj din această operă? Și pentru că și Cornelia Angelescu mărturisea că unul dintre cele mai dragi roluri – poate chiar cel mai drag din întreaga carieră – a fost cel al Rosinei, să ne amintim câteva detalii despre această desăvârșită creație.

Sub fereastra Rosinei (nu am avut, din păcate, ocazia să o văd pe Cornelia Angelescu în acest rol, dar mi-o imaginez în vii detalii!) contele Almaviva a adunat o mică orchestră, cântându-i acesteia o serenadă, în care își mărturisește sentimentele. Rosina este, însă, păzită de către tutorele său, bătrânul medic Bartolo, care la rândul său vrea să o ia pe Rosina de soție, pentru a obține averea acesteia. Apare un personaj ciudat, Figaro, bărbierul orașului Sevilla, care își cântă bucuria de a trăi și calitățile umane specifice creației sale (cavatina Largo al factotum). Contele Almaviva își mărturisește iubirea sa fără speranță pentru tânăra pe care a întâlnit-o în timpul unei vizite la muzeu. Figaro își ia angajamentul de a-l ajuta, având acces în casa lui Bartolo, căruia îi face diferite servicii. În acest timp, Rosina aruncă de la balcon un bilet pentru necunoscutul ei adorator, bilet care, în ciuda încercării lui Bartolo de a-l intercepta, ajunge la conte, care îi răspunde printr-un cântec plin de pasiune. Pentru a se asigura că Rosina nu este atrasă de titlul său nobiliar, îi spune că este un student sărac, pe nume Lindoro.

Bărbierul elaborează o strategie ingenioasă pentru a-i face pe cei doi îndrăgostiți să se întâlnească, în ciuda supravegherii și precauțiilor exagerate ale tutorelui Rosinei. Contele se travestește în soldat și intră în casă, având asupra sa un ordin fals, care să-i permită să staționeze în locuința lui Bartolo; pentru a nu da de bănuit, el simulează că este sub influența alcoolului.

Rosina se gândește cu speranță la apariția tânărului Lindoro în viața ei, hotărâtă fiind ca această iubire să se împlinească în ciuda tuturor obstacolelor ce ar putea surveni. Ea dă glas iubirii sale în cavatina Una voce poco fa, una dintre cele mai frumoase momente muzicale din întreaga perioadă romantică. Compozitorul a reușit să realizeze linia melodică folosindu-se de nenumărate pauze, pentru a evidenția firea capricioasă, plină de ezitări, a Contelui, dar plină de elanul tinereții.

Ornamentele bogate ale acestei arii, într-o explicație oferită de Stanislavski, zugrăvesc ceea ce cuvântul nu poate să exprime: un caracter capricios, dublat de un dram de cochetărie de bun gust.

Bartolo descoperă că nimeni nu îl cunoaște pe soldatul care îl deranjase, crezând că este vorba despre un spion. Meditând asupra faptelor, primește deodată o altă vizită din partea așa-zisului Don Alonso, profesor de muzică, venit să îl înlocuiască pe Don Basilio, profesorul ei obișnuit, care este bolnav. Don Alonso, în fapt tot Almaviva sub o altă înfățișare, încearcă să câștige încrederea lui Bartolo. Când vine Rosina, începe să-i dea lecții de canto. Fata, care îl recunoaște imediat, începe să cânte rondoul din Precauții inutile, o “operă la modă”, introducând în el cuvinte de iubire pentru Lindoro: Contro un cor che accende amore

Împotriva acestei muzici moderne de neînțeles, Bartolo contrapune  arie din tinerețea sa – arietta Quando mi sei vicina, care este însă brutal întreruptă de sosirea lui Figaro care începe să îl bărbierească pe  Bartolo, iar cei doi pot vorbi în sfârșit, neîntrerupți. Fuga îndrăgostiților este zădărnicită, în ciuda tuturor precauțiilor luate de Figaro. După nenumărate alte aventuri, Contele și Figaro pătrund pe furiș în casa lui Bartolo, pentru a o răpi pe Rosina, Contele alegând, în sfârșit, să-și dezvăluie adevărata identitate. Fuga întârzie din cauza nesfârșitelor declarații de iubire, cei doi fiind surprinși de Basilio și de notar, chemați de Bartolo pentru a oficia căsătoria sa cu Rosina. Almaviva îi amenință cu pistolul, obligându-i să oficieze, de fapt, căsătoria sa cu Rosina. Toți sărbătoresc triumful iubirii care a învins toate greutățile.

Prin rafinamentul expresiei pline de spontaneitate, prin ritmurile multiforme, prin modularea fantezistă a discursului muzical, Bărbierul din Sevilla mânuiește abil satira și ironia, cu distincție și eficacitate, fără a deveni ostentativ în limbaj. Motivele ariilor Rosinei nu sunt simple melodii plăcute auzului. Limbajul muzical este precis și direct, descrie și caracterizează, evocând stilul cristalin, spiritual, fără irizații afective, al muzicii secolului al XVIII-lea. Nu este deloc de mirare că a fost unul dintre rolurile ce s-au mulat perfect pe temperamentul Corneliei Angelescu, fiind unul dintre rolurile în care, efectiv, a strălucit.

Activitatea muzicală a Corneliei Angelescu nu se rezumă numai la rolurile construite și interpretate pe scena Operei. A participat la nenumărate alte spectacole și puneri în scenă, pe toate marile scene ale Bucureștiului și celorlalte orașe ale țării, precum și peste hotare: Studioul Conservatorului, Studioul de Concerte Radio, Sala Mică a Palatului, Ateneul Român, Sala ARLUS, Sala Clubului Învățământului, Sala Mare a Casei Centrale a Armatei, Casa Universitarilor, Clubul Diplomatic București, Sala Dalles, Sala Palatului, Sala CCA, sălile teatrelor dramatice și lirice din toate marile orașe ale României, fiind aplaudată pretutindeni.

Turneele în străinătate au fost, de asemenea, numeroase. Încă din 1966, avea să călătorească în Franța, în calitate de solistă a celebrului ansamblu Doina Bucureștiului, concertând în castelele de pe Valea Loarei și la Paris. Au urmat vizite la Bayreuth, în Germania, în 1968 și 1969 – când a interpretat Les illuminations de Benjamin Britten; numeroase concerte la Salzburg, în Austria, în 1970; un turneu la Berlin în 1975 (cu opera Don Carlos) și în 1983; în Franța, în 1974; în fosta Iugoslavia, în 1976, cu rolul Gildei din opera Rigoletto (ce mult mi-aș fi dorit să o pot vedea în acest rol!), multiple turnee în Rusia, la Moscova, în 1984.

Activitatea sa este întregită de numeroase imprimări ce se păstrează astăzi în Cardexul Radio. A înregistrat arii și duete de operă, canțonete, valsuri și cinci opere integrale, Fidelio de Ludwig van Beethoven, Farmacistul de Joseph Haydn, Înțeleptul Socrate de Georg Philipp Telemann, King Arthur de Henry Purcell și Erculean de Iacob Mureșianu.

Numeroasele premii obținute nu fac decât să întregească portretul unei personalități pe care mă simt mândră și nespus de fericită că o cunosc! Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler, acordat prin decret prezidențial în anul 2004 reprezintă o recunoaștere națională a muncii depuse vreme de decenii pe tărâmul artei.

În încheierea acestui modest portret, am rugat-o pe Cornelia Angelescu să ne împărtășească un buchet de sfaturi, utile pentru toți cei ce i-au fost studenți printre care mă simt deosebit de onorată să mă fi aflat printre aceștia.

Ne-a împărtășit faptul că răbdarea este virtutea care stă la baza formării profesionale a unui artist cântăreț. Această virtute a fost exersată și de domnia-sa în ani îndelungați de studiu, practică și constantă autoperfecționare.

O zestre vocală generoasă este, desigur, indispensabilă, însă aceasta trebuie să facă bună pereche cu răbdarea, pentru a fi valorificată, pentru a fi… îmblânzită și utilizată după necesitățile artei, pentru a emoționa și convinge. Mai este nevoie de intuiție muzicală înnăscută, la care să fie adăugată o pregătire teoretică serioasă, pentru a putea stăpâni cât mai ușor citirea și înțelegerea partiturilor.

Ne-a mărturisit că prețuirea studenților a obținut-o în primul rând prin dăruirea sa totală, printr-o apropiere sufletească ce i-a permis încercarea de a afla ce străluciri și calități se ascund în umbra sufletelor dornice de frumos, de artă, de dorința de a-și exprima cât mai aproape de perfecțiune pasiunea pentru muzică.

Nu îmi rămâne decât să aplaud aceste nobile cuvinte și să mă înclin în fața unei artiste desăvârșite și a unui om pe care sunt fericită că îl cunosc!

 

Veronica ANGHELESCU

 

This slideshow requires JavaScript.

 

 

 

Advertisements

The Resident on FOX. A Lesson in Exceptional Negative Character Construction

Building a negative character is always much more difficult than depicting the positive ones, those who fight for truth and justice. Those qualities come natural to us, and they are wonderfully enhanced by the gifted actors. On the contrary, giving coherence to a negative character is a complex endeavour.

I have great admiration for the recent series presented by the prestigious TV-channel FOX – The Resident: an extremely powerful and exciting story whose creators have chosen not to beautify reality, presenting hard truths, extremely difficult but plausible life situations and skilfully built cliffhangers. The entire production team and all the cast members deserve our most sincere congratulations.

I love The Resident. I had started watching because I love the hospital-centred dramas; the rush of adrenaline caused by the victims of a car accident being brought through the doors of a hospital is, for me, much more fulfilling than watching an alien-related movie. The difficult endeavour of life-saving in a hospital exerts a fascination upon everyone, I believe; we are all a bit in awe of the front-line, emergency-room doctors, those who get to actually stabilize the patients and clear the way for more in-depth treatments. Seeing how it’s done, how everything works, is very satisfying.

The Resident’s cast features some of the most talented actors of our days: Matt Czuchry as Dr. Conrad Hawkins, senior resident at Chastain Park Memorial Hospital – where everything takes place; Emily VanCamp as Nicolette Nevin, whom the colleagues call Nic – a devoted nurse, dedicated heart and soul to her patients, intelligent and with a passion for truth; Manish Dayalas Dr. Devon Pravesh, a first-year resident internist; Shaunette Renée Wilson as Dr. Mina Okafor, a surgeon of Nigerian origin; Bruce Greenwood as Dr. Randolph Bell, Chief of Surgery and later the CEO of the hospital; Merrin Dungey as Claire Thorpe, CEO of Chastain Hospital; Melina Kanakaredes as Dr. Lane Hunter, an oncologist. Special congratulations go to the team of directors and writers who have put together a story that keeps us on the edge of our seats.

The purpose of this study is to emphasise the exceptional way in which the negative characters are being built throughout the episodes, their coherent development and the remarkable hard work which the two actors – Bruce Greenwood and Melina Kanakaredes – have put into constructing the identities of the two doctors who would stop at nothing in order to achieve their personal and (most importantly) professional goals.

We see Dr. Randolph Bell, exceptionally portrayed by Bruce Greenwood, from the beginning of the first episode, Pilot, in several sequences. An appendectomy is ongoing; Dr. Bell’s hands are trembling, but he manages to temporarily conceal the fact, while his team is taking a selfie. He eventually cuts a major artery, the patient starts bleeding and dies on the table, before their shocked eyes. Dr. Bell is troubled – for a moment, he can barely stand. Bruce Greenwood builds an exceptional, purely Shakespearian moment here – anguish, despair, shame, revolt – this is the very moment in which he is actually seeing himself for who he is, during which he is fighting with his own consciousness. He loses the battle with himself a few instances later, as he drags his feet through the blood which has been spilled on the floor. He decides they will not disclose what actually happened – they will lie. They will all lie because he is the Chief of Surgery – as he makes this decision, shame and regret linger in his eyes for a while longer, as he organizes the cover-up.

A tense dialogue takes place between Dr. Bell and Conrad Hawkins sometime later during the day. Conrad, one of the few people who dare tell him the raw truth about who he actually is, attempts a confrontation – but we no longer see here any traces of a troubled heart – only sheer determination and self-control. Dr. Bell knows exactly what he is doing and how to counteract any attempts at blackmail – because him, too, has covered up for Conrad. Doctors should defend and protect one another, it is his direct message – despite the truth.

A third sequence displays Dr. Bell chatting with one of the VIP patients who has generously sponsored the hospital. He is to have a complicated robotic surgery the next day and the best surgeon was appointed to the job – Dr. Mina Okafor, the talented, genius young female surgeon from Nigeria. The patient refuses to be operated on by her and insists on having Bell at the helm. Our doctor refuses to disclose any of the real reasons for which he is unwilling to perform the surgery himself: he is not qualified to manipulate the delicate Titian machine. He shows no hesitation; if he is worried, nothing transpires, and he assures his patient that it will be done.

vlcsnap-2018-06-01-16h13m48s439Next, we see him in the ER, attending to a patient which abruptly goes into cardiac arrest. He quite obviously has no idea how to proceed in the critical situation – he has an excuse for that, as the patients he operates on are being brought into the operation theatre in a condition which is stable enough. This one patient is minutes away from death – he takes no action. Conrad intervenes by throwing a bucket of ice and water over the woman’s head. Within seconds, she regains her consciousness as her heart restarts. Dr. Bell pedagogically explains why the procedure was effective, adding that, of course, this would have been his next step. The hypocrisy is taken to higher levels; after Conrad leaves, the patient gets to thank Dr. Bell… for having saved her life.

The peak of his ruthlessness is seen in the last two sequences in which he features. He blackmails Mina Okafor, advising he would not be helping her with the letter of recommendation in order to prolong her Visa; next morning, he arranges that Mina manipulates the delicate Titian machine during the robotic surgery, while he pretends to do it, whilst giving ample explanation about what “he” is doing, using the most mesmerizing of his voice undertones. He is fascinating and evil, and we shall get to see just how far he goes, in the next episodes.

What happens next? We get to see that Dr. Bell also has qualities – we get the chance to see some of them in the second episode, where we are also introduced to Dr. Lane hunter, our second villain, whose last name is a metaphor for what she will actually prove to be – the person hunting for success and removing everything, everyone which may stand in her way. After a hunting accident takes place and two of their acquaintances are hurt, we get a glimpse of pure worry and compassion in their eyes. It is just a suggestion, for it is quickly counteracted with a more materialistic kind of worry – that of bad publicity for the hospital, as a VIP got wounded and may die on their watch.

Bell’s actions are despicable as well as in need of praise in this episode. He makes sure that the heart which was meant for another patient is rerouted towards his hunting friend, also in need of a transplant. When Conrad confronts him, Bell resorts to the lowest arguments: Chief of Surgery” – he says, pointing towards himself – “Resident,” he adds, pointing towards Conrad. Abuse of power and position, pure and simple. Conrad does not even blink as he registers the information, but his own actions, in order to solve the dilemma, are not honourable either, as he switches blood samples to make it look as if the heart was incompatible with Bell’s patient. They both know they are playing a dirty, dangerous game – but they do not point at each other. But later on, Conrad will approach him with a solution. There is a brain-dead girl in ICU and Bell could convince her family to accept donating her organs, in order to save the congressman’s life as well. Initially, he refuses – it would have felt humiliating. But then, Conrad points out: “No one’s better at communicating than you!” The implications are clear: Dr. Bell possesses the ability to persuade, the proper argumentation, the authority and the beautiful voice which wraps up all this pack of qualities. Indeed, he does not fail, and – in the end – another life is saved. Our villain? Perhaps not so much of a villain.

We also do not see him that way in the third episode, dealing with Louisa Rodriguez, he undocumented immigrant and her complex surgery. He is offering the perspective of a realistic, successful businessman when confronted by the same Conrad – the only one who has the courage of speaking up his mind in front of the chief of surgery. “I fell in love with cutting,” he tells Conrad. “I fell in love with the OR. I love it. Still. But the money has to come from somewhere. I don’t like the idea of putting a price-tag on a life any more than you do – but the system doesn’t run on air.” Conrad does not have a reply to that, because there isn’t one. Still, Dr. Bell does try to help – trying to get her transferred to another hospital and even coming to see her after the surgery – even though it is mostly in order to see if Louisa’s rehabilitation process is going to take six months or an entire year. Despite the poor outcome, he still smiles at her and tells her what any doctor should tell their patients: “It’s okay. You’ll be fine.” Our villain’s good side shines through.

Also, Lane Hunter has several appearances – also trying to help with Louisa and trying to comfort Conrad, saying that “We cannot save everyone.”

vlcsnap-2018-06-01-16h41m49s723Furthermore, we spot him on the golf field. A friend challenges him, quite sure Bell will miss. However, he does not miss – and the camera exceptionally illustrates the delicate movements of his fingers gripping the gulf cross. “I’m back,” he murmurs to himself – a sign that the tremor medication is working. Over-confident, later, and partly consumed by it as well as by his own personal demon – pride – he refuses Mina’s help – something which, in other situations, he sought desperately. Miraculously enough, the difficult gall-bladder surgery goes well, his hands are steady, and his sharp intelligence serves him well. The scene depicting him actually going inside the OR is downright exceptional, not rushed, showing the doctor’s confidence and suggesting, at a very deep level, his fear. He manages to convince himself that there is no reason to worry as he puts on the surgical scrubs and gloves. “I’m certainly happy we had you today, Dr. Bell,” Lane Hunter tells him.

Jumping ahead, because it is not my purpose to narrate what happens in every episode, but rather to point out how the character grows – we witness the shadows grow around him. Upon being informed that recording devices have been installed in every OR, he feels cornered; his emotions, the inner turmoil grow exponentially. He feels suffocated and it is as if his hands tremble even harder – at a deeply subconscious level, because the pills still work. The inner tremor reflects in the way he conducts himself. He is tense, he barely conceals anger and frustration – but, as usual, he manages to turn every situation into an advantage. When, in episode 9, Game of Nerds, Conrad asks him not to operate on the woman he once loved because, in all honesty, he does not trust his ability as a surgeon – he plays a very dangerous game. He is, apparently, offended and upset by Conrad’s demand to step out of the operating room; deep within himself, he is relieved and takes a deep breath once he walks away – not before mentioning Conrad that “he owes him”.

vlcsnap-2018-06-01-16h47m15s748His emotional involvement with Lane Hunter starts to take shape from episode 10 (Haunted), ever since they start to plot together against Claire Thorpe, the Hospital’s CEO. In a moment of sincerity, he confesses that whilst he is good at a lot of things, “money isn’t one of them.” Lane praises his abilities, since she is very well aware of them and realizes their usefulness for herself as well. An allegiance with Dr. Bell and pushing him towards a leading position, drinks and a kiss – it all comes together quite naturally, and our team of “villains” is growing strong. Having shown their vulnerable side on more than one occasion, we are reluctant in seeing them as actual villains. We see in them that category of people who conceal deep weakness and confusion under a mask of strength and determination: actors who perform a role. People who replace who they really are for who the others expect to see.

Within the next episodes, their “team” grows even stronger. Lane Hunter continues to support him emotionally since he is more prone to such outbursts when things go astray in surgery. The anxiety is always expressed by him. When a fire bursts in the OR and he comes out of it, he covers his face with his palms in pure despair, barely holding it together and despite knowing that it was not his fault – something which Mina would also confirm when questioned by the CEO – he states that the truth is relative and that it looks as if it were his fault. Lane Hunter soothes him. She is the cold-blooded one; he is just worrying, obsessing over events and feeling severely overwhelmed by everything. It looks as if Lane Hunter is the actual strong partner of their relationship.

“He will stop at nothing to destroy you,” Mina warns Claire Thorpe when she asks questions about Bell’s competences as a surgeon. She suggests something which we are already aware of: that under that layer of confidence there exists a layer of anxiety and fear, which covers the deepest layer of his consciousness – despair – the despair of a man who indeed will stop at nothing to acquire and keep what he thinks to be rightfully his.

vlcsnap-2018-06-01-16h51m53s672.pngEpisode 12 (Rude Awakenings and the Raptor) has another purely Shakespearian moment, matching the one we witnessed in episode one. When Bradley collapses onto his conference table through the ceiling, Dr. Bell tries his best to assist, even though he is very much overwhelmed by the situation. There is blood on his hands. He looks at them, barely breathing. Then he looks… up, towards the broken ceiling, or perhaps towards the unforgiving sky. Later on, he catalogues the event as a suicide attempt. We do not see him directly at first; we only see his reflection on the hospital window, an exceptional visual sequence with deep metaphorical implications. Transparency should exist, yet it does not; people should be able to look themselves in the mirror; some of them can, yet some of them cannot.

vlcsnap-2018-06-01-17h03m53s646The final episode of the Series leads us to long-awaited conclusions. Dr. Lane Hunter diagnoses healthy people with cancer, in order to commit insurance fraud. She managed to pull some miraculous cures because some patients were never sick to begin with. A remarkable lesson of acting is given by Bruce Greenwood in the scene in which Nic, Conrad and Devon inform him, of their discoveries, also mentioning that they already called FBI. He should remove all her patients from her care, in order to protect them. This is the moment in which he switches sides. With his back towards the righteous trio, looking out the window in panic and outrage, for a brief second, we can perceive his anguish. He feels cornered. The woman he is with has committed unspeakable crimes. He will fall with her – altogether. Unless he does something.

Everything is reflected in his eyes: the rage, the moment of panic – the decision – all in less than a minute. When he decides what is to be done, a faint smile of satisfaction flutters on his lips. He will do what it takes – to land on his feet again, as Nic would later describe the situation. Lane Hunter is arrested by the FBI at her clinic, whilst attempting to destroy incriminating files. Randolph Bell himself had advised the investigators that she would be there, doing just that. “Anyone with a conscience would have done the same” he later tells the journalists. Anyone with a conscience and with a good self-defense mechanism, we would add.

There is a feeling which persists, at the end of the series. Lane Hunter was the truly despicable villain, exceptionally embodied by Melina Kanakaredes. We cannot feel compassionate towards her; she is a cold-blooded murdered, as Bell himself describes her as well. Her actions were not mistakes; they were calculated acts of cruelty. But Randolph Bell is different. He is not the compassionate, resilient and impetuous like Conrad; nor warm, loving and kind as Devon. He is lucid, careful, fully aware of his own limitations as a person and as a physician. He sees his own mistakes; he refuses to acknowledge him in front of others. He masks his weaknesses with charisma; his trembling hands, with formidable managerial abilities; his mistakes with carefully built logical arguments – which always point out that it was not his fault. He is not perfect, but he strives to be – not through attempting to be a better version of himself, every day, like Devon; nor through constantly challenging his own brilliance, like Conrad. He does so by polishing reputation and name instead of skills and character. And yet, he is not the despicable villain. With his qualities and faults, with his ability to frown, to despair and to de shocked to the very core of his being – like in the final seconds of the episode, when he learns that his new boss is actually Conrad’s father – Randolph Bell is very much… human.

I am looking forward to seeing the character grow and evolve and eventually find true, solid redemption – or who knows? Perhaps the show’s creators reserve us quite a few surprises.

Watching this first series of The Resident was a remarkable experience. The entire cast and crew have put together a very solid, coherent work of art, deeply anchored into our everyday reality – and by this I am not referring to the fact that we should all be sceptical and wary whenever we go to the hospital, because someone might misdiagnose us or even treat us for diseases which are not even there – I am referring to the fact that raw, crude emotions, feelings, states of mind are depicted through the eyes of people we can relate to; the characters are consistent, they are being built without hurry, with care to detail, they grow before our eyes and they are not sketchy; the playing is convincing, profound, with exceptional highlights. All in all, peak performance. Congratulations to the entire team!

Veronica Anghelescu

 

O povestire la plecarea lui Nicolae Teodoreanu

27971676_1574743322563131_7753927858924825395_nVestea plecării lui Nicolae Teodoreanu dintre noi m-a străfulgerat. Am fost atât de surprinsă, de îndurerată și de șocată de această pierdere neașteptată, încât – vreme de multe săptămâni – nu am putut scrie un rând – și s-ar fi cuvenit, căci mi-a fost mentor, apropiat colaborator și drag prieten.

Prea mulți oameni buni s-au stins în ultimul timp – și înainte de vreme. E drept, cum se spune, că oricine poate pleca în orice clipă; totuși, este în firea lucrurilor să simțim revoltă și durere. “Tu știi c-așa e dat; tot ce trăiește va muri, trecând prin viață în vecie,” spunea Shakespeare; dar vremea sa nu era acum.

Îmi amintesc că am aflat de pe Facebook, la câteva ore după ce s-a întâmplat – căci astfel de vești circulă fulgerător. Nu pot crede că este adevărat, spunea cineva. Am pierdut doi oameni buni, atât de repede, prea curând. Se referea la Nicolae Teodoreanu și la prietenul său și al nostru – a cărui dispariție subită de asemenea mi-a lăsat răni adânci – Liviu Dănceanu.

Nu vreau să scriu un In Memoriam; vreau să vă povestesc despre acest om bun, discret, modest, talentat, cu suflet cald și inteligență sclipitoare, mereu gata să ajute și să împărtășească, acest om cinstit, muncitor și înzestrat cu multe daruri ale spiritului pe care le-am admirat cu toții. Povestea lui, prin ochii mei.

Auzisem deseori lucrări semnate de Nicolae Teodoreanu, incluse în programele de muzică contemporană la care obișnuiam să merg acum câțiva ani. Erau lucruri minunat de frumoase, altfel decât auzeai în mod obișnuit, melodioase, fără acele asperități contrastante ce sunt specifice ethosului contemporan. Erau piese pe care le reascultam cu plăcere, bucurie și curiozitate. Mi-aș fi dorit să știu mai multe despre omul din spatele partiturilor, dar acest om, mereu modest, nu se lăsa văzut ușor. Auzisem că este un foarte bun cunoscător al folclorului și al muzicii bizantine și că își găsește deseori surse de inspirație în aceste două zone, cum aveam să constat și eu ulterior, având ocazia fericită de a-i aprofunda creația.

L-am cunoscut, în fine, cu ocazia primei audiții a unei lucrări vocal-camerale, prezentată la Sala Radio în cadrul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, în 2011, la București. Lucrarea se numea Imnele iernii. Cântări la Naşterea Domnului, pentru cor, soliști și orchestră de cameră – o muzică ireal de frumoasă, ce m-a făcut să mă cutremur, cu toate că nu împărtășeam aceeași practică spirituală. Cu adevărat, am realizat atunci, muzica transcende orice bariere și are capacitatea de a traduce simțiri din cele mai diferite astfel încât ele să fie împărtășite de oameni ce nu merg, poate, pe același drum spiritual. Inima mea s-a umplut de imnele Sfântului Efrem, așezate pe note blânde, răscolitoare. Ascultai și brusc, ți se făcea dor de acasă, acel acasă al sufletului unde te regăsești și te odihnești ca niciunde altundeva.

Imnele iernii. Ce frumusețe pură! Cu acea ocazie, am avut bucuria și privilegiul de a-l cunoaște și pe compozitor. Cum înregistram și documentam lucrări de muzică contemporană în mod extensiv în acea perioadă, pentru Revista No14 Plus Minus pe care o conduceam, colaborarea noastră s-a înfiripat în mod firesc. Am discutat despre muzică, despre Ștefan Niculescu față de care împărtășeam aceeași smerită adorație, despre Imnele iernii mai ales, despre cum fusese alcătuită acea minunată creație. Am avut satisfacția de a primi partitura și de a putea reasculta și descoperi toate frumusețile ascunse ce-mi scăpaseră la prima audiție și să retrăiesc acea stare de bine ce mă învăluise la concert. Am elaborat o analiză a Imnelor iernii, drept lucrare de absolvență a cursului de Muzică Bizantină, unde studiasem sub îndrumarea profesorului Nicolae Gheorghiță. Acesta din urmă, cu multă răbdare și aplicație, mă învățase notele psaltice și modurile bizantine, astfel încât, cu ocazia respectivei analize, înțelesesem încă și mai bine cum construise compozitorul minunatele sale imne.

Dar despre Imnele iernii și cum au fost ele înfăptuite voi mai vorbi în finalul acestei povestiri.

Colaboram deja pentru diferite articole și deseori discutam lucrări și ipoteze, când – în cadrul programului meu de studii de masterat pe care îl urmam la Universitatea Națională de Muzică din București, am descoperit cu bucurie neașteptată că Nicolae Teodoreanu era unul dintre profesorii titulari ai unui curs la care urma să particip. M-am bucurat foarte mult.

Am studiat muzică electronică și multimedia timp de două semestre și a fost printre cele mai utile și mai importante lucruri pe care le-am învățat acolo. Ne învăța ceva foarte practic: programe de editare muzicală, indispensabile oricărui compozitor de azi. Nu știam absolut nimic despre respectivele programe, WaveLab și Cubase, atunci când am început acest curs, dar – până la sfârșit, am reușit să elaborez proiecte ample sub îndrumarea sa, astfel că nu am regretat nicio clipă vreuna dintre numeroasele clipe în care am stat aplecată asupra laptopului, învățând să deformez, alterez, reformez sunete, astfel încât să sune nou și proaspăt. Mie nu îmi plăceau „efectele” realizate pe instrumente live, modurile diverse de a cânta cu spatele arcușului, sau de a prepara pianul, sau de a înmuia instrumentele de percuție în apă; dar îmi plăcea muzica electronică, iar când am reușit să-i înțeleg potențialitățile și să văd efectiv cum se face, o întreagă lume necunoscută și-a deschis porțile în fața mea, iar acest lucru i-l datorez lui Nicolae Teodoreanu – pentru modus operandi, deoarece baza teoretică o acumulasem deja de la un alt mare profesor și cunoscător al muzicii electronice, Octavian Nemescu.

Cursurile cu Nicolae Teodoreanu aveau aspectul unui atelier. Nu că nu ar fi fost un profesor strict; era! Iar dacă nu îți făceai temele, erai, de bună seamă, certat. Dar întâlnirile de lucru erau destinse și pline de bună dispoziție, abia le așteptam cu toții – pentru că aici cream cu adevărat ceva, cu toții – eram cu toții compozitori, chiar și colegii de la pedagogie – toți trebuia să elaborăm o lucrare originală, fie ea oricât de scurtă. Trebuia să încercăm, pentru a dovedi că stăpânim aplicațiile – și, în final, toți am fost bucuroși peste măsură să ne ascultăm unul altuia creațiile în cadrul micului concert care a reprezentat absolvența noastră de curs.

Avea o răbdare infinită, așa cum orice mare profesor are. Îmi amintesc cum a stat treizeci de minute lângă un coleg ce lipsise la primele cursuri și nu deținea noțiunile introductive, pentru a-l pune în temă și a-l ajuta să ajungă la același nivel cu noi.

La sfârșit de curs, multe mici lucruri minunate au îmbogățit prietenia noastră ce se închegase. Aflu cu surprindere despre o extraordinară coincidență! Colega mea din dreapta de la corul de biserică în care cântam – Nadia – era însăși mătușa sa. M-am bucurat enorm, căci doamna Nadia îmi era dragă cu mult înainte de a afla de înrudirea lor – și împreună ne-am mirat despre cât de mică este lumea. Cu adevărat astfel!

Dar iată că povestirea merge înainte și poate s-ar fi cuvenit să ofer câteva date biografice despre omul, artistul Nicolae Teodoreanu, căci activitatea sa creativă și științifică reprezintă, pentru mine, un model de inspirație.

03031649-1369466374Nicolae Teodoreanu s-a născut în Bucureşti la data de 26 iunie 1962. A absolvit secția de compoziție clasică la Universitatea Națională de Muzică din Bucureşti în 1986, unde a studiat, printre alții, cu Aurel Stroe, Anatol Vieru şi Ștefan Niculescu. Cu Aurel Stroe a lucrat timp de trei ani (1982-1985), alături de colegii săi, Ioan Dobrinescu și Ioana Glodeanu – care, mai târziu, avea să-i devină soție. Când Aurel Stroe a părăsit țara, a fost repartizat la clasa lui Anatol Vieru, care i-a oferit o altă perspectivă asupra creației componistice. De la Ștefan Niculescu mărturisea[1] că a învățat să lucreze aplicat, într-un ritm constant și extrem de aplicat, lucrând, refăcând și modificând un pasaj muzical până când devenea de neatins – adică, în ochii creatorului său, perfect.

Cu Ștefan Niculescu a studiat forme, fiind profund marcat de remarcabilul talent pedagogic – care, cred eu, l-a inspirat să devină, la rândul său, un excelent pedagog. Cursul de forme s-a prelungit cu întâlniri la Vacanțele muzicale de la Piatra Neamț și cu întâlniri private acasă la Ștefan Niculescu, unde se analizau lucrări contemporane, iar vizitatorii-studenți erau invitați să-și expună și dezbată propriile idei despre creație. Muzica secolului XX era, desigur, în centrul atenției.

A obținut Doctoratul la Academia de Muzică din Cluj-Napoca în anul 2002, după elaborarea unei teze ce are drept subiect sisteme intonaționale din folclorul muzical românesc din Bihor. Din 1990, a lucrat ca etnomuzicolog cercetător la Institutul Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi profesor asociat la Universitatea de Muzică din Bucureşti (până în 2009 şi Brașov). A fost membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR) şi al Societății Internaționale de Muzică Contemporană (SIMC). A beneficiat de mai multe burse de compoziție şi cercetare muzicală din Germania (DAAD in Berlin, unde a studiat cu Paul-Heinz Dittrich, Dieter Schnebel şi Walter Zimmermann, şi RHEIN-NEKAR-KREIS, în calitate de compozitor în rezidență în Dilsberg), Austria (HERDER în Viena, nominalizat de Ștefan Niculescu, ocazie cu care a studiat cu Dieter Kaufmann muzica electroacustică) şi România (New Europe College şi MIDAS – bursă post-doctorală oferită de Universitatea de Muzică din Bucureşti). A primit Premiul „George Enescu” al Academiei Române (2006), premii ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (2011 şi 2014) şi o mențiune la concursul „Carl-Maria-von-Weber” din Dresda (1991).

f. Photo N. Teodoreanu.jpgA compus piese camerale, vocale şi instrumentale, lucrări simfonice, electronice, o operă de cameră, un oratoriu, interpretate, publicate şi înregistrate pe CD în România, Germania, Franța, Austria. Ca etnomuzicolog, este autor şi coautor al mai multor volume științifice, a ținut numeroase comunicări şi a publicat diverse articole în revistele de specialitate.

Componistica şi cercetarea sa etnomuzicologică reprezintă o încercare de sondare şi reevaluare a fundamentelor psiho-culturale ale muzicii, abordate atât la nivel muzical-stilistic şi cât şi la cel fizico-acustic. O atenție deosebită a fost acordată sunetul muzical şi proprietăților sale expresive. În lucrul cu materialul muzical, apelează adesea la metodele algoritmice şi informatizate, atât în lucrările instrumentale, cât şi în cele electronice. Preocupări recente includ fuziunea dintre tehnicile şi gramatica muzicii savante a Europei, şi elemente de limbaj preluate din studiul muzicilor tradiționale, cum ar fi muzica bizantină, dar şi altele.

Vocea este un element caracteristic al creației sale. A compus numeroase lucrări pentru voce / cor / soliști și diferite combinații instrumentale. O astfel de lucrare este Lamnicu plamnicu piscopalnicu, o piesă pentru cor de copii și ansamblu instrumental, al cărei titlu derivă dintr-un vers folcloric. Piesa reflectă preocuparea sa constantă pentru folclorul copiilor, asupra căruia s-a aplecat cu stăruință ani de-a rândul, efectuând o sistematizare a acestuia. Experiența lucrului la acest proiect a avut efect, cum era firesc, în diferite lucrări muzicale, printre care și aceasta. Am fost prezentă la prima ei audiție, în cadrul SIMN.

lamnicu

Fotografie realizată în timpul primei audiții a piesei Lamnicu plamnicu piscopalnicu

Despre propria estetică componistică, Nicolae Teodoreanu afirma, în interviul citat, următoarele: Am pornit adesea de la un reper sonor preexistent, preluat din folclor, din muzicile extraeuropene, din muzica naturii şi chiar din „muzica” corpului uman, așa cum a fost captată în anumite investigații clinice (ultimele, mai ales în piesele electronice). Alteori am plecat de la muzica interioară a unui text poetic, în acele lucrări vocale scrise pe versurile unor poeți extrem de „muzicali”, precum Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, sau Daniel Turcea, alteori de la muzicalitatea expresă a vorbirii, din linia melodică deseori inconștientă pe care o „cântăm” atunci când vorbim; am făcut niște analize acustice în domeniul ăsta (publicate în Revista de Folclor) şi lucrurile observate acolo au devenit „materie primă” pentru mai multe piese vocale sau vocal-instrumentale scrise la Berlin. Nu în ultimul rând am câteva piese legate de muzica bizantină. Am încercat să aduc împreună două muzici „incomensurabile”, cum ar zice Stroe: muzica bizantină şi muzica europeană cultă. Aici intră Variaţiuni-Varis, compusă pentru protopsalt şi ansamblu instrumental, în care stima solistului este scrisă în notație neumatică; este o piesă Revista MUZICA Nr. 6 / 2017 18 destinată protopsaltului Patriarhiei, Mihail Bucă, şi ansamblului Archaeus. S-a cântat de vreo două ori în țară şi odată la Köln. Este o compoziție dificilă, care cere celor două „partide” să facă drumul una către alta. Tot pe linia asta am mai avut o încercare similară cu piesa Nunta, pe versurile lui Daniel Turcea, în care am avut patru psalți cu știmă în notație bizantină şi un ansamblu de patru instrumente. Recunosc că am „forțat nota” şi de data asta, căci psalților le-am cerut să cânte polifonic, într-o polifonie de tip organum, neobișnuită pentru ei, iar pe instrumentiști, inclusiv pe clavecinist, pe prietenul meu Dan Racoveanu, i-am pus să cânte microtoniile muzicii bizantine[2].

Pentru că vorbim despre creația componistică a lui Nicolae Teodoreanu, aș vrea, în cele ce urmează, să vă prezint mai detaliat câteva aspecte ale Imnelor iernii – dintre toate lucrările sale, cea care mi-a rămas cel mai adânc întipărită în suflet. Merită cu prisosință să îi dedicăm câteva pagini.

Lucrarea, intitulată Imnele iernii. Cântări la Naşterea Domnului, are următoarea formulă instrumentală: lemne, alămuri, percuție (vibrafon şi campane), orgă şi pian, trei soliști (soprană înaltă, mezzo-soprană, bas) şi grup vocal (4 din fiecare partidă corală). Lucrarea este întemeiată pe Madrashele Sfântului Efrem Sirul – Imnele Nașterii şi Arătării Domnului – omilii în versuri cu strofe şi refren. „Madrashele” reprezintă echivalentul sirian al ebraicului „midrashim” care se traduce prin „învățături” – acestea erau predici în versuri şi strofe cu valori variabile, cântate de cor sau de un solist după melodii indicate de manuscrise în fruntea lor – şi care fixau, în acelaşi timp, o structură prozodică precisă; după executarea fiecărei strofe, comunitatea intervenea cu un refren[3].

Aceste Madrashe ale lui Efren Sirul şi-au avut un corespondent în prima imnografie bizantină în kontakia – gen ilustrat de Roman Melodul (d. 560), tot sirian de origine. Madrashele Nașterii şi Arătării Domnului celebrează misterul hristologic al întrupării şi al întregii Economii a mântuirii cu un accent deosebit pus pe mariologie. Efrem Sirul este un poet creștin fabulos şi fascinant, unul dintre cei mai profunzi teologi ai tradiției creștine.

Lucrarea este structurată în cinci secțiuni, unele dintre ele având câte patru sau trei subsecțiuni: Preludiu, apoi câte un pachet întreg pentru fiecare solist: recitativ, arie, coral, interludiu, cu excepția sopranei, care intervine ultima; aici interludiul este plasat înaintea coralului, care devine parte distinctivă, respectiv devine finalul piesei.

Secțiunea 1 este reprezentată de Prolog: în prim plan se află corzile, clopotele şi pianul (care este utilizat tot ca instrument de percuție, cu blocuri acordice ce sugerează clopotele). Este prezentat materialul modal care va fi unitar pe tot parcursul piesei, utilizându-se tronsoane din mod în diferitele secțiuni şi subsecțiuni. Doar în secțiunile intonate de grupul coral vor interveni modulații care alterează structura modului inițial. Modul este construit din secunde mici, mari şi mărite, ceea ce potențează sonoritatea bizantină. Această scară sonoră nonoctaviantă, în varianta cu mi natural, reprezintă o excepție a glasului I, care este un glas diatonic, variantă în care sol este bemolizat, dându-i o sonoritate aparte, dar expresivă. Sol bemol nu apare în scara de bază a glasului I ci este menționat pe parcurs în piese, prin ftorale (ca alterații accidentale). Interesant este că, dacă se adaugă mi bemol (în varianta fără sol bemol), noua formulă obținută se suprapune exact peste glasul II.

Corzile intonează frânturi de melodie în diviziuni excepționale şi cu salturi mari, dar deseori în octave paralele, iar pe acest fundal sonor se insinuează sunetul solemn şi cald al clopotelor.

Secțiunea a doua este constituită din patru subsecțiuni, astfel: Subsecțiunea 2.1, Roada iernii, este un recitativ cu acompaniament de orgă, pentru bas solo. Textul, de o mare poeticitate, bogat în metafore liturgice, vorbește despre Nașterea Domnului asemenea unei semințe: „În luna lui Kanon, care ascunde sămânța în pământ, a țâșnit din pântec Vlăstarul vieții (…) În luna lui Kanon ne-a răsărit o zi fără sfârșit (…)”. Orga acompaniază printr-un acord ce evoluează de la trei sunete (fa – sol b – la) la un cluster de șapte sunete – în registrul grav – cluster care reprezintă organizarea verticală a modului prezentat inițial în cadrul secțiunii 1. Subsecțiunea 2.2 – Cântarea iernii – este o arie pentru bas cu acompaniament de suflători de lemn şi alamă, în „consonanță” cu registrația blândă, caldă, a orgii din subsecțiunea anterioară, registrație Flutes 8, sugerată de compozitor şi care se menține neschimbată până la sfârșitul lucrării. Aici, melodia este construită doar prin intermediul a cinci sunete (la – si b – re – mi b – fa, în care doar sunetul mi b este străin de materialul modal prezentat până acum), cu salturi de cvarte şi cvinte perfecte, ceea ce îi conferă o solemnitate liturgică. „Mărturisesc întâia Ta naștere din Tatăl ascunsă de toate făpturile (…)”. Subsecțiunea 2.3 – corală cu acompaniament de suflători de lemn – se intitulează Lauda Glasului întrupat şi constituie refrenul lucrării, ea apărând şi în cadrul celorlalte secțiuni mari ce se succed în continuare, în diverse ipostaze variaționale. Vocile evoluează pe grupuri sau separat; melodia, în cel mai pur stil bizantin, cu formule ritmice provenind din troparele de strană, este ipostaziată fie la una din voci, în timp ce isonul este intonat de bas sau sopran, fie la câte două sau trei voci în octave paralele, decurgând de aici un puternic ethos arhaic, amintind de organum. Melodia este constituită din intervale mici, uşor de intonat, iar secunda mărită apare constant: „Laudă Celui ce a venit la noi prin întâiul Său Născut!”. Foarte rar apar formule ritmice diferite la partidele corale, toată subsecțiunea evoluând mai degrabă izoritmic şi foarte puțin eterofonic. Secțiunea a doua se încheie cu un Interludiu instrumental (2.4) cu elemente din Prolog.

Secțiunea a treia este destinată mezzo-sopranei. Debutează, simetric cu secțiunea a doua, printr-un recitativ recto-tono cu acompaniament de orgă. Această subsecțiune, 3.1, este intitulată Lumina nopții. Armonia este construită pe bază de acorduri de cvartă perfectă, cu aceeași sonoritate blândă şi luminoasă ce se obține prin registrația Flute a orgii. Acordul de cvarte evoluează spre acelaşi cluster cromatic ce însumează toate elementele modului, pentru a reveni în finalul subsecțiunii la acordul de cvarte. Aşadar, rarefiere – densificare – rarefiere. „Voi însă să vegheați ca niște luminători în această noapte luminoasă, care, chiar dacă e neagră, puterea ei strălucește (…) Aceasta e noaptea împăcării; nimeni încruntat şi întunecat să nu fie în ea  (…) Aceasta e noaptea Celui Blând; nimeni să nu fie amar şi aprig în ea! În această noapte a Celui Smerit nimeni să nu fie trufaș şi mândru!”. Splendide metafore, printre cele mai frumoase din întreaga lirică universală. Subsecțiunea 3.2 – Cântarea grăuntelui – este o arie pentru mezzo-soprană, a cărei melodie este construită pe cinci note, ca şi aria anterioară a basului solist (mi b – da – sol b la – si b) dar, ca intervalică, diferă radical, fiind preponderente intervalele mărite. „Şi ca un grăunte din grădina noastră şi ca o rază mică pentru ochiul nostru, a răsărit, s-a întins şi  a umplut lumea.” Urmează Refrenul (3.3. – Laudă glasului întrupat) cu mici variații faţă de precedenta apariție în cadrul discursului componistic. Melodia este uşor polifonizată, vocile evoluează tot în octave paralele dar centrul sonor se mută pe sunetul Re iar multe dintre intrările vocilor se realizează în stretto. Secțiunea a treia se încheie cu un interludiu orchestral, corzile intonând frânturi de melodie din Preludiu, pe baza Do.

Secțiunea a IV-a are trei subsecțiuni. Cea dintâi, 4.1, se intitulează Darul cerșetorului – şi este un recitativ pentru soprană înaltă. Este pus în valoare registrul acut, strălucitor, al sopranei, acompaniat de aceleași sonorități blânde ale orgii, armonia evoluând în aceeași manieră ca şi în modulele anterioare: un acord inițial, a (la – do – re – mi b – fa) devine cluster cromatic, b, pentru a reveni la acordul a. „A prefăcut apa în vin ca un Făcător; dar a băut din ea ca un sărman. Dintru ale Sale au făgăduit să-I dea toţi cei ce I-au dat; din comoara Lui au pus pe masa Lui.” Punctul culminant al lucrării este reprezentat de subsecțiunea 4.2, Cântarea Mariei, arie pentru soprană cu acompaniament de flaute, treptat insinuându-se şi celelalte lemne alături de vibrafon. Flautele intonează o figurație armonică din doar două note, asemănătoare unui tril blând, cu repetiții ale aceluiași sunet ce amintesc de bisbigliando. Structura modală este surprinzătoare: sunetele se succed în secunde şi terțe mici (interval enarmonic cu secunda mărită): re – fa – fa # – la – la # – do – do # – mi. Melodia este strălucitoare şi pregnantă, punând în valoare textul de o frumusețe inefabilă: „Fiul Celui Ceresc a venit şi S-a sălășluit întru mine şi eu m-am făcut mama Lui. Şi așa cum eu L-am născut printr-o altă naștere, tot așa şi El m-a născut printr-o a doua naștere. El a îmbrăcat trupul, haina maicii Sale, iar eu am îmbrăcat slava Lui.” Secțiunea se încheie cu un interludiu de tutti orchestral ce evoluează spre Do grav.

Finalul lucrării este reprezentat de secțiunea a cincea, Laudă Glasului întrupat – în fapt, refrenul augmentat prin procedee variaționale şi formale. Este utilizat tot aparatul orchestral, cei trei soliști interpretează un terțet, acompaniați de cor. Materialul modal este cel inițial, soliștii şi corul evoluează responsorial, iar din punct de vedere sintactic discursul muzical este puternic polifonizat. Pentru intervențiile soliștilor, compozitorul reia ideile de construcție melodică din secțiunile dedicate fiecăruia: basul cântă o melodie realizată din salturi intervalice de cvarte perfecte; mezzosoprana – intervale disonante, cvartă mărită sau chiar septimă mare; soprana – melodie diatonică, luminoasă. Corul intonează aceeași melodie din celelalte apariții ale refrenului, cu modulații la secundă mică, întărite prin ison, cu un efect pregnant în plan psihologic.

Ultimele măsuri încheie simetric lucrarea amintind ideile din prolog: corzile readuc în memorie tema din Preludiu, se insinuează campanele şi pianul sugerând tot clopote, instrumentele se sincronizează în izoritmie, în fortissimo, ca într-un strigăt de bucurie ce încununează imnele Sfântului Efrem Sirul şi care au constituit miezul cald al acestei modeste analize.

În ultima vreme, lucram împreună la web-site-ul său de compozitor. Ne aflam cu lucrul în faza finală, începusem să adăugăm lucrări muzicale. Alesese un header pentru site – un fragment dintr-unul din manuscrisele sale, arăta excepțional, îngrijit și delicat. Voia ca site-ul să fie perfect din toate punctele de vedere, și de aceea lăsasem pentru la final maparea domeniului pe care-l cumpărase. Și atunci s-a întâmplat tragedia ce l-a luat pe bunul nostru prieten dintre noi, lăsându-ne mai triști, mai săraci, mai pustii. Nu pot să nu îmi amintesc de credința sa profundă, ce-mi făcea chiar și mie bine, și de aceea îmi spun cu nădejde că se află în cel mai înalt cor al îngerilor, de unde privește spre noi cu bunăvoință și căldură, așa cum a fost și când se afla aici. Faptul că există un aici și un acolo este ceea ce ne face să ne cutremurăm în astfel de momente și să ne amintim că plecarea… dincolo poate să se întâmple pe neașteptate, subit și cutremurător. Să ne amintim – și să fim mai buni și mai iubitori cu prietenii noștri. Timpul este neiertător.

Veronica Anghelescu

 

Alte lecturi recomandate:

Andra Apostu: Interviu cu Nicolae Teodoreanu

http://www.ucmr.org.ro/Texte/RV-6-2017-1-AApostu-De-vorba-cu-NT.pdf

Nicolae Teodoreanu despre Ștefan Niculescu. Text inedit

https://no14plusminus.ro/2012/02/10/stefan-niculescu-dialog-despre-creatia-muzicala/

 

 

 

Nicolae Teodoreanu

Listă de lucrări

Creaţia muzicală

 

Muzică de scenă şi vocal-simfonică

Corabia, mini-operă de cameră pe texte extrase din Biblie, Der tanzende Tod, Des Knaben Wunderhorn, 1996;

Imnele iernii. Cântări la Naşterea Domnului pentru soprană, mezzo-soprană, bas, grup coral mixt şi orchestră de cameră, 2011;

 

Muzică simfonică

Noaptea de cremene, cantată pentru mezzo-soprană şi orchestră de cameră pe versuri Vasile Voiculescu, 1986;

Poem pentru orchestră mare, 1989;

Concert pentru violă şi orchestră, 1991-92;

Vârstele timpului pentru orchestră mare, 1993;

Concert pentru vioară şi orchestră de coarde, 1995;

 

Muzică de cameră

Dialoguri pentru flaut şi oboi, 1983;

Sonata pentru violoncel şi pian, 1984;

Crinişte, pentru trompetă, corn, trombon, 1987;

Quartet de coarde, 1989;

Recitativo secco e basso continuo pentru trompetă şi contrabas, 1995, Viena;

HeteroFonie pentru trei blockflöte alto, 1995;

Strigare de biruință pentru vioară solo, 1999;

Murmur pentru saxofon sopran/sopranino/bariton, viola şi pian, 2011; cu versiune pentru flaut in do/piccolo/flaut bas, pian şi percuţie, 2014;

Noison pentru flaut in do, pian şi percuţie, 2014;

Muguri şi flori pentru două viole, 2016.

 

Muzică vocală

Lacrima şi Raza, 4 lieduri pentru mezzo-soprană şi pian pe versuri Lucian Blaga, 1988;

Anastasia pentru mezzo-soprană şi 5 instrumente pe versuri de Daniel Turcea, 1992;

Strigare pentru 8 voci soliste, după Psalmul 101, 1995;

Sicut in caelo et in terra pentru 8 voci soliste şi percuție, după Plângerile lui Ieremia, 1999;

Cântarea nopții pentru soprană, flaut şi harpă pe versuri de Daniel Turcea, 2002;

Variaţiuni-Varis pentru Bariton (Psalt) şi ansamblu instrumental, 2007;

Lamnicu, plamnicu piscopalnicu pentru cor de copii şi percuție, 2012;

Nunta pentru 4 voci psaltice, vioară, violă, clarinet în si b (şi cl. bas), clavecin pe versuri de Daniel Turcea, 2013;

Privighetoarea pentru soprană şi pian pe versuri de Ignatie Grecu, 2015.

Flăcări și Cântec sub stele  pentru soprană și pian

 

Muzică corală

Cu colțul inimii pentru cor mixt, pe versuri de Nichita Stănescu, 1984;

Despre țara de unde venim pentru cor mixt pe versuri de Ana Blandiana, 1985;

Colindă pentru cor mixt pe versuri de Lucian Blaga, 1987;

Naşterea Ta pentru 12 voci egale, 1988;

Belșug pentru cor mixt pe versuri de Lucian Blaga, 1992

Cântecul bradului pentru cor mixt pe versuri de Lucian Blaga, 1993;

 

Ceremonial pentru cor mixt pe versuri din psalmi şi populare, 1994;

Gloria Patri. Omaggio a Liviu Glodeanu pentru cor mixt, 2015.

 

Muzică electronică

Prima pentru tape, 1996;

Cuvântul pentru tape, 1998;

Hău Zăbavă pentru tape, 2005;

Fântâna tinereții, pentru flaut, violoncel şi live electronic, 2010;

Zumzet pentru mediu electronic (8 canale / stereo);

Greieri şi clopote pentru mediu electronic, 2015.

 

Muzică de film

În spatele istoriei, film documentar, regia: Iulian Capsali, 2007.

 

Lucrări cu caracter didactic

Piesă pentru trompetă şi orchestră de coarde, 1987;

Două legende pentru orchestră de coarde, 1987;

Mozaicul pentru pian la patru mâini, 1993;

Dominante pentru trombon solo, 2011.

Playlist

*

*

*

*

*

[1] http://www.ucmr.org.ro/Texte/RV-6-2017-1-AApostu-De-vorba-cu-NT.pdf, p. 14

[2] Ibidem, p. 17-18

[3] Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, Editura Deisis, Sibiu, 2010, prezentare de Diac. Ioan I. Ică jr., p. 6-7

News About Staša Bukovec

FB_IMG_1491456706187Last time I was writing about Staša Bukovec, I did not have extremely good news. She was about to undergo life-changing surgery in a clinic in Austria. We were trying to raise awareness as well as funds – and by ‘we’ I mean her family, her close friends as well as a few great, generous people and companies who were willing to lend a hand in times of need.

Thank you – thank you very much for having helped Staša. She has undergone the surgery and even though not everything went as planned, she is doing better now! Having been in hospital for so long and now having to live with a stoma bag, life is not easy for her, and especially not the long recovery she has to go through.

In short, due to complications from the Crohn’s disease, Staša was no longer able to eat. Anything she attempted to eat would result in severe, excruciating abdominal pains. The diagnostic (which was also established with great delay) was that of a blockage in the bowel; there was no way she could eat anything else. She had to switch to liquid food. Her body weight quickly melted away and at the moment of surgery (April 19) she weighed a little more than my children. Staša is 40 years old.

The doctors could not eliminate the blockade in her bowel, so the only remaining option was to remove the entire bowel section and thus the stoma bag was added to solve the problem of excretion. The good news is that the stoma bag is temporary and she will be able to have a reverse surgery in some time, when her body will have recovered and she will have gained some strength… and kilograms!

Staša is not a rich girl – in the material sense of the word. She could not work for many years due to the progressive worsening of her health; her family is also dealing with many other issues, among which an elderly person that needs constant care and another adult with health issues. With so much on their plate, no wonder this family is exhausted – mentally and emotionally!

Staša is on the other hand, one of the richest and most beautiful people I have ever had the chance of meeting. Strength as hers is rare; she has been and she still is my inspiration, the living proof that all hardships of life can be overcome if one has strong-will and a pure heart.

I have followed her progress constantly and many times I have cried. Here is a woman whose smile could conquer any heart – motionless on a hospital bed, hooked to life-support. It was soul-wrenching for me and her other friends to see her like that – but of course, it was necessary. Her every step towards recovery was a small victory for me as well – the first time she could turn from one side to another in bed, then the first time to stand, the first solid lunch in many, many months; the trip back home and the subsequent complications, adjusting to life with a stoma bag, impromptu-bleeding, trips back to the hospital, fainting, having to go to the dentist (the last thing she needed), re-learning all the things we take for granted ever so often.

Staša is alive and she is getting better and this fills my heart with joy.

But Staša’s problems are far from over! Because the life-saving surgery she has undergone could not be done in her native country, but in Austria, the costs were also big. She hasn’t manged to pay for the surgery yet and the funding campaigns still continue, so if you can, please consider donating. Even a small amount means a lot. This is how we accumulated the funds – small amounts from many kind-hearted people – because we are not rich either. Each does what they can, and it matters.

There are shadows in this story, too, as in all story of health, illness and recovery. To this day it haunts me as a neighbour said about the family: “But they don’t look poor, why are they raising funds? Look, they have a car.” (Yes, they have a car the selling of which would have covered 5% of the surgery costs! And without which, life would have been hell, because Staša cannot walk yet). Other people believed that this story is “a fake”, a fund-raising scam on behalf of which someone would get rich overnight. I will not even comment such affirmations.

But I do not want to end this article on a sad tone. My friend Staša is doing better and this means the world to me. I hope she will soon regain all the strength she had lost and she will begin working on a book about her story, to help and motivate all those who suffer from this terrible disease (or others) and who need this kind of inspiration in their life.

Healing is possible! Just believe in yourself, just like she did.

There were many people who helped, financially and otherwise, and who wanted to remain anonymous. I am lucky enough to know the names of some of them as we kept in touch with each other – lucky to know such angels! I thank them all, and most of all I thank her family who stood by her side, her parents and grandma, strong and dedicated people in front of which I bow.

Veronica Anghelescu

Wellington Müller Bujokas and the Love for Romanian Music

dsc03756It does not happen to me very often to make friends online, but when it does happen, eventually, I know that will be one important friendship. Such was the case with Wellington Bujokas, whom I had become acquainted with… on YouTube! Because of constantly uploading Romanian music on No14 Plus Minus’ YouTube Channel, I had grown quite a collection of musical works which constantly attracted attention and many people would write to me to ask for further information about one opus or another or to inquire how might they find scores.

Wellington had started commenting upon a work by Stefan Niculescu, the score of which I happened to have, and thus we had quickly become friends and started discussing topics from music to foreign affairs. To my great joy and surprise, Wellington knew a lot about the Romanian contemporary music, much more than my own fellow musicians from over here – but that is always the case with the passionate people – and Wellington loves contemporary music with a passion. I am truly happy to have met someone who loves and knows contemporary music in such a manner, without being a musician himself.

I was pretty amazed to find out he did not live far from Romania – in Moscow, where he was working – despite of being born and educated in Brazil. I told him about our major contemporary music festivals – SIMN and Meridian, and he decided to come attend the SIMN Festival in 2015. It was absolutely fantastic to meet in person and spend many hours discussing about music, composers and walk around the city in search of CDs, scores and Vinyl. He wanted to meet absolutely everyone and many other composers were thrilled to meet someone who was so passionate about our music.

Wellington Bujokas graduated in Social Communication and Journalism from the Federal University of Paraná, in Brazil.  Furthermore, he studied at the Diplomatic Academy of Brazil (Rio Branco Institute) for one year and a half. As he had studied the Russian language in Brazil, he was interested in working in Russian-speaking countries. For this reason, he looked for work in Kazakhstan and Russia.

Since then, he has been working as diplomat, first in Brazil (2011), then in Kazakhstan, in the capital city of Astana (2011-2013) and finally in Russia, in the Capital city of Moscow (2013-2017). He was in charge of cultural issues in Astana, but because of his love of music, he organized 20 concerts in Moscow, some of them presenting Romanian music.

As a diplomat, he is currently working on promoting the Portuguese language. He is also preparing a second book of poetry for publishing. The first was published in 2012. We are looking forward to reading them!

This is a very small portrait of someone whom I consider a truly great and wonderful person, who deserves so much more attention and exposure and all the help he can get in order to accomplish his mission – a mission which was not assigned by anyone other than his own passion and love of music, and I find this truly extraordinary. I wish there were more people like him even here, in our country which so lacks music promoters, agents and cultural managers. A truly important lesson can be learnt from my friend Wellington – that passion, good taste and determination can make any dream come true.

By his own means and efforts, Wellington has recently organized two concerts of Romanian and Brazilian music in Moscow. I applaud his efforts, may they be rewarded by much more than this small article.

Veronica Anghelescu

De ziua Antoanetei Tănăsescu

1Este greu să scrii despre acele ființe care ți-au însemnat sufletul într-atât încât nici nu îți poți imagina ce ai fi fost tu, cum ar fi fost destinul tău, fără ele. Așa îmi este și mie greu acum să scriu despre Antoaneta Tănăsescu, a cărei zi de naștere ar fi fost azi, pe 17 ianuarie. Cei apropiați ei mi-au spus că ei nu i-ar fi plăcut să se scrie despre ea; dar cred că, de data aceasta, scriu mai mult… despre mine.

Antoaneta Tănăsescu a fost profesoara mea de Teoria Literaturii pe parcursul a trei ani, când efectuam studii de filologie la Facultatea de Litere a Universității de București. Încă mi se pare îngrozitor și aproape de neconceput să vorbesc despre ea la timpul trecut; ea nu mai este printre noi din 2013. Pentru ea, am fost un simplu student, poate chiar din categoria celor agasanți și enervant de plicticoși. Pentru mine, ea a fost, este – și va rămâne pentru totdeauna – un zeu și o dovadă vie că, în deseori blamata noastră Românie, există oameni de o valoare și o seriozitate (dar în același timp și de o colosală modestie) ce nu pot fi măsurate în vreun fel.

Pe Antoaneta Tănăsescu am cunoscut-o pe 29 februarie 2000 și păstrez această dată în amintire pentru că este, cum spunea chiar ea, o zi întemeietoare de lumi. Cursul său de Teoria Literaturii era ceva atât de vast și de cuprinzător, încât am realizat imediat că doar seriozitatea și orele îndelungate de lectură aveau să mă facă să… trec examenul, despre care, desigur, circulau legende terifiante. M-am afundat în mrejele teoriei literaturii cu voluptatea și disperarea discipolului ce vrea, mai ales, să nu își dezamăgească maestrul. Domeniul îmi era cvasi-necunoscut, dar – treptat, treptat, am început să pătrund subtilele nuanțe ale abstractului și teoreticului, să le prețuiesc și, mai ales, să le înțeleg.

Bibliografia dictată de Antoaneta Tănăsescu la începutul primului curs, pe acel 29 februarie, a fost poarta prin care mi s-au deschis drumuri pe care încă le parcurg. Citeam și încercam să înțeleg; citeam și adoram sau detestam teancuri întregi de volume ce se acumulau pe măsuța mea de la sala de lectură. Barthes! Saussure! Jakobson, Genette, Deleuze! Ah – pe Deleuze mi-l amintesc de parcă l-aș fi citit ieri, înverșunându-mă în textele lui care deseori suscitau din partea-mi reacții similare parcurgerii unui roman de Dostoievski. Dar citeam, pentru că așa spusese ea, multe alte “ciudățenii” pentru care îi voi fi totdeauna recunoscătoare: Kant, Hegel, Albert Einstein (?), discursuri din parlament, Machiavelli, Ion Caramitru, Eugen Ionescu, Hamlet din diferite perspective… Mă gândesc la toate acestea cu nostalgie copleșitoare și cu recunoștința de a fi cunoscut o astfel de ființă, printre cele mai nobile și mai strălucitoare pe care le port în suflet. M-a făcut să vreau mai mult de la mine în fiecare clipă, să caut profunzimea, modelul secret al tuturor înfăptuirilor artistice; m-a făcut – nu un cititor al teoriei, ci un iubitor al acesteia pentru totdeauna; mi-a cerut mult, adeseori încredințându-mi mici teme de cercetare ce păreau la o primă vedere imposibile.

Îmi amintesc cu aceeași dragoste și nostalgie de o provocare academică pe care mi-o adresase pentru că știa că am răbdare (una dintre foarte puținele mele calități) – aceea de a găsi douăzeci de romane care încep cu Nu. Participam la unul dintre cursurile sale celebre, Retorica negației și a contestației, fiind oarecum mai mică decât colegii mei (ei erau la master, eu… doar în anul al II-lea, dar ca orice discipol persistent, îmi urmam… maestra pretutindeni (deseori enervând-o). Voiam să fac o impresie bună – așa că, timp de câteva săptămâni, am parcurs – carte cu carte – toate bibliotecile prietenilor, obținând, în final, un document ce conținea 117 romane care începeau cu cuvântul Nu.  O oră de discuții pe tema acelui document, atenția și bunăvoința ei, un zâmbet – vor rămâne mai importante ca orice bursă sau premiu.

scan_20170117Nu vreau să redactez aici o biografie a Antoanetei Tănăsescu (poate fi găsită pe Wikipedia); vreau doar să împărtășesc amintiri care-mi sunt dragi, și pe care le vor recunoaște toți cei ce au cunoscut-o și iubit-o. Aș vrea să pot cuprinde, cumva, în cuvinte făptura ei minunată. Veșmintele ei verzi; lănțișorul cu un medalion ciudat din argint; țigările pe care le fuma, sfătuindu-ne cu asprime pe noi, cei mici, să nu fumăm; mersul ei calm și măsurat; scrisul mărunt și orientat în sus. Păstrez și acum câteva bilețele scrise de mâna ei, pentru că acestea sunt comorile mele – o prezență de curs, o notă pe marginea unui referat; un număr de telefon; un autograf pe un volum. Strada Mântuleasa.

La examenul de Teoria Literaturii, cel temut și legendar, am luat nota 10. Învățasem săptămâni întregi, ore în șir în fiecare zi; nu cred că putea fi altfel; m-am bucurat, pentru că fusese pentru prima dată când vorbise cu mine (“Felicitări! Aveți nota 10. Nu se întâmplă des. Carnetul!” – ce cuvinte importante pentru un student!). Nenumărate examene am dat de atunci, în sesiuni de licență, master, doctorat; niciodată nu-l voi uita pe acela, însă, pentru simplul și sentimentalul motiv că, un moment, a fost conștientă de existența mea.

Spuneam că nu voi scrie despre ea, ci mai mult despre mine, și iată că așa este. M-am rătăcit printre amintiri și nu știu dacă, pentru o clipă, am reușit să conturez un portret logic și coerent (sau ilogic și dezordonat; un portret, oricum ar fi) al Antoanetei Tănăsescu. Plecarea ei dintre noi a fost pentru mine o tragedie personală, căreia i-am făcut față cu foarte mare greutate. Și nu știu cum să dau un sens acestei suferințe ce încă îmi arde sufletul, altfel decât scriind despre ea. Nu știu dacă ei i-ar fi plăcut; era dură, necruțătoare cu ceea ce scriau studenții; se pare că despre ea însăși nu îi plăcea să se scrie. Eu știu atât, că scriind despre ea, scriu despre mie, mă înțeleg pe mine mai bine, pentru că o imensă parte din mine poartă numele ei iubit; fără ea, nu aș fi scris un rând; nu aș fi citit multe; fără ea, sunt destul de sigură că nu aș fi început să meditez asupra conceptelor critice și operaționale (fapt esențial pentru orice om de cultură) decât mult, mult mai târziu.

Îi duceau flori, studenții; catedra ei era mai mereu plină de frumoși trandafiri roșii. Acum, aceștia se odihnesc pe mormântul ei, pe care l-am vizitat recent. Să ne amintim acest fapt de o covârșitoare banalitate – cei pe care-i iubim pot pleca oricând; nu ne rămâne decât umbra dureroasă a amintirii; nu rămâne decât ecoul pașilor săi, îndreptându-se spre sala 117.

Veronica Anghelescu

scan_20170117-2

Portretul unui muzician complet – Felician Roșca

img_0010Se împlinesc cinci ani de când am avut bucuria de a cunoaște un om ce mi-a marcat destinul profesional așa cum puțini alții au reușit: numele său este Felician Roșca. Eram studentă pe atunci, pregătindu-mă pentru admiterea la Master-ul de Compoziție al Universității Naționale de Muzică din București. În calitate de jurnalist al Revistei noastre, am mers pe atunci la Timișoara pentru a realiza un reportaj cu ocazia Timorgelfest – cel mai important festival de muzică de orgă din România, organizat și coordonat de Felician Roșca, cel care, înainte de orice, este interpret, cu totul dedicat instrumentului pe care a ales să-l slujească – orga.

Organist, muzicolog, pedagog şi publicist, Felician Roșca (născut în 1953) este unul din remarcabilii organiști ai generației contemporane românești. În prezent, este titularul clasei de orgă de la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Muzică.

Este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR) din anul 2005, Președinte al Societății Române de Imnologie (2008); membru al Societății Internaționale de Imnologie (IAH) din anul 1995, membru al Societății “Sigismund Toduţă” din Cluj-Napoca (1997),

Felician Roșca este absolvent al Conservatorului “Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, specializarea orgă (1977). În anii ce au urmat absolvenței, a participat la cursuri de măiestrie cu profesori ca Milan Schlechta din Praga, Simon Peres din Franţa, cel care îl îndrumă în tainele muzicii medievale, mai apoi cu profesorul Lehotka Gabor de la Universitatea Națională de Muzică ,,Franz Liszt’’ din Budapesta, cu care face un stadiu de interpretare organistică.

In anii de dinainte de 1990 s-a remarcat prin concertele susținute la Ateneul Român, în Studioul Radio cu orchestra Radio, Biserica Neagră din Brașov, Biserica Evanghelică din Sibiu. Prin eforturi proprii, achiziționează o orgă clasică cu tuburi pe care susține sute de concerte, orga proprie fiind instalată în spațiul public al Casei de Cultură de la Alba Iulia şi mai apoi la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Notorii rămân festivalurile Tinerețea Capodoperelor de la Alba Iulia, şi Zilele muzicii de orgă de la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Merită remarcate expozițiile Michael HaydnDocumente muzicale orădene, Instrumente muzicale tradiționale şi conferințele prezentate in cadrul activității științifice de la muzeul orădean. Cu toate restricțiile din acești ani este invitat şi susține concerte în Germania, Ungaria, USA, Rusia, Cehoslovacia etc. unde participă la festivaluri de anvergură internațională sau în concerte şi recitaluri individuale. Din anul 1991, odată cu reînființarea Facultății de Muzică din Timişoara din cadrul Universității de vest din Timişoara este profesor pentru specialitatea orgă şi acompaniament pentru orgă.

Din anul 1991 este invitat ca profesor de orgă la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Muzică. Studenții săi de la clasele de licență şi master sunt constant prezenți în concerte naționale şi internaționale.

În anul 2000 susține examenul de Doctor în Arte – Muzică la Academiei de Muzică “ Gh. Dima” din Cluj-Napoca, cu teza din domeniul muzicologiei “Incursiune în arta şi pedagogia organistică de pe teritoriul României”, coordonator Prof. univ.  dr. Eduard Terenyi. Din anul 2007 este expert ARACIS, iar din anul 2009 este expert ACPART.

Este director al mai multe festivaluri naționale şi internaționale ca: Festivalul muzicii de orgă din Banat –Timorgelfest, care în 2012 a ajuns la a XII-a ediție, Arta organistică românească (cu concerte în Ungaria, Polonia, Austria,  Italia) şi director al Seminariilor de Imnologie. Este directorul  grantului de cercetare CNCSIS cu tema Evidența orgilor din România.

A contribuit activ la construirea in ultimii 10 ani a cel puțin doua orgi clasice de factură neobarocă, la Facultatea de Muzică din Timișoara și în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din Timișoara precum și la achiziționarea a două orgi Viscount Prestige 100 în Aula Magna de la Universitatea de Vest din Timișoara și Vivace 30, ca instrument de studiu.

Felician Roșca desfășoară o amplă activitate ca interpret organist în țară şi străinătate. A susținut concerte de orgă la Ateneul Român Bucureşti, Sala Radio Bucureşti, Palatul Culturii Târgu Mureş, Filarmonicile de Stat din Oradea, Arad, Târgu Mureș, Satu Mare, Timişoara precum şi în biserici cu orgi de renume din Brașov, Sibiu, Mediaș, Sighișoara etc. Ca solist organist a avut concerte şi turnee de concerte (menționăm doar concertele de după anul 1990) în Germania (1990, 1996, 1997, 2002), Ungaria (1991, 1995, 1999, 2000, 2002, 2004, 2007, 2008, 2009, 2012, 2013, 2014), Republica Moldova (2001) Austria (1998, 1999, 2007, 2008, 2009), Rusia (1992, 1994), Belarus (1991, 2010, 2014), Franța (1997, 2010, 2012), Danemarca (1995,1998), Anglia (1998), Statele Unite ale Americii (1988, 2008, 2011), Canada (2003, 2011), Polonia (2007, 2012), Italia (2008, 2009, 2010, 2012, 2013), Spania (2013), Republica Cehă (2014).

Felician Roșca este, de asemenea, un reputat muzicolog. Dintre multiplele volume publicate, amintim: Arta şi pedagogia organistică din România în context european. Editura Mirton 2000; Metodica interpretării. Modele de analiză în arta organistică. Editura Signata 2001; Coralul protestantJohann Sebastian Bach, partitele de coral pentru orgă. Editura Mirton 2002; De la începuturi la Johann Sebastian Bach. Editura Mirton, 2003 ; George Enescu. Lucrări şi transcripții pentru orgă, editura Universității de Vest din Timişoara, Timişoara, 2007; în cooperare cu prof. dr. Csanadi Laszlo Dezvoltarea orgii italiene şi activitatea familiei Mascioni; Il Transylvano de Girolamo Diruta sau Muzica renascentistă de la Alba Iulia, editura Universității de Vest din Timişoara, Timişoara, 2007,Orgile din România (editor coordonator) editura Brumar, Timişoara, 2008, Romanian Protestant Hymns, editura Brumar, 2011.

Iată, așadar, profilul unui muzician complet. Felician Roșca are darul de a inspira încredere și dorință de autoperfecționare tuturor studenților săi; deși nu m-am numărat, propriu-zis, printre ei, mă consider unul dintre discipolii săi. De-a lungul timpului, mi-a insuflat dorința de a scrie pentru orgă, încurajându-mă în acest sens și cântându-mi lucrările pe tot globul; ce alt dar mai prețios poate fi oferit de către un mare interpret unui compozitor aflat la început de drum? I-am scris și dedicat Maestrului Felician Roșca patru lucrări, una vocal-simfonică (Le Vendredi Noir) și trei pentru orgă solo (Crossroads, Toute l’âme résumée și, recent, pentru a marca cinci ani de la debutul acestei minunate prietenii, Leaves of the Heaven Tree).

Vă invit să ascultați o lucrare în minunata interpretare a Maestrului Felician Roșca:

Veronica Anghelescu

Articol publicat original în Revista No14 Plus Minus

Portretul unui muzician complet – Felician Roșca