Compozitorul Nicolae Georgescu

Se împlinesc, luna aceasta, 6 ani de la plecarea dintre noi a unui foarte drag prieten compozitor, puţin cunoscut de către colegi… Nicolae Georgescu. Mi-am asumat responsabilitatea pentru păstrarea numelui şi creaţiei sale în memoria comunităţii noastre – şi atâta timp cât voi exista, compoziţiile lui Nicolae Georgescu vor fi readuse constant în atenţia cititorilor.

Pe Nicolae Georgescu l-am cunoscut de când eram, practic, un copil, adică de când am început să cânt în corul „D.D, Botez”, unde el venea adesea să se consulte cu dirijorul şi bunul său prieten, Eugen Kreiss, căruia îi aducea lucrări pentru a le „încerca” sau aranjamente corale. Avea câte o vorbă bună pentru fiecare şi adeseori stătea la repetiţie, acompaniind la pian anumite piese sau doar bucurându-se de muzică, alături de noi.

Nicolae Georgescu s-a născut la 13 martie 1934, la Ploieşti. A venit de timpuriu în Bucureşti, urmând cursurile Conservatorului, la secţia de compoziţie, la clasa lui Aurel Stroe, pe care avea să îl pomenească pentru totdeauna cu recunoştinţă şi cu un desăvârşit respect, alături de celălalt mare idol al său, Paul Constantinescu, cu care a studiat armonie. Îmi amintesc că ne povestea, amuzat, „păţaniile” sale cu polifonia, disciplină extrem de dificilă pe care s-a decis să o „învingă”, atingând apoi mari performanţe. De altfel, a avut o preferinţă pentru această sintaxă, utilizând-o deseori în compoziţiile sale.

L-am întrebat, odată, care este compozitorul său preferat şi care a fost lucrarea simfonică decisivă pentru desăvârşirea gândirii sale componistice. I-a menţionat pe Rimski-Korsakov, cu Şeherezada, şi pe Stravinski, cu Sacre du Printemps. Cred că aceste două „preferinţe” spun multe despre concepţia sa componistică.

Nicolae Georgescu a ales să ducă o viaţă discretă. A fost, o viaţă întreagă, profesor de pian la Şcoala de Muzică 5 din Bucureşti; a fost membru al Uniunii Compozitorilor la secţia corală, prezentând adesea lucrări şi la secţia Didactică, deoarece a scris multe lucrări pentru copii, cu uz didactic.

Procesul de recuperare şi de ordonare a creaţiilor sale este în curs de desfăşurare. Nicolae Georgescu a scris foarte mult pentru cor, şi a realizat multe aranjamente corale, din folclor şi din muzica bizantină. A scris lucrări pentru serviciul religios ortodox, dar şi pentru cel luteran, locuind foarte aproape de Biserica Luterană şi mergând deseori acolo. Dintre lucrările pentru serviciul liturgic ortodox, s-a impus şi se cântă duminică de duminică, în multe biserici bucureştene, armonizarea laIubi-te-voi, Doamne. Tot pentru Liturghie a mai scris şi Pre Tine te lăudăm şi Tatăl nostru. Alte lucrări religioase – printre cele mai cunoscute şi mai apreciate se numără Coboară, luminăZiua Învierii, Stol de făclii, Atunci El a strigat, Troparul Sfintei Parascheva, Colind, iar dintre lucrările în stil folcloric – Mociriţă cu trifoi şi Joc din Oaş.

Nicolae Georgescu a fost foarte apropiat de Corul „D. D. Botez”, pe care l-a însoţit în majoritatea turneelor, acompaniind la pian sau la orgă. Corul i-a cântat adesea lucrările în concert. Urmează ca în decursul acestui an să fie organizat un concert în memoria sa, în care se vor cânta mai multe opus-uri semnate de către compozitor.

Este o sarcină dificilă aceea de a redacta un articol despre cineva trecut la cele veşnice, cu atât mai mult cu cât cel despre care scrii îţi este cunoscut, şi – mai mult – prieten. Aş vrea, însă, ca aceia dintre cititori care vor citi aceste rânduri, să îşi îndrepte atenţia şi spre lucrările publicate în continuarea acestor rânduri. Nimic nu vorbeşte mai bine despre un compozitor decât însăşi creaţia sa. Ziua învieriiCoboară, lumină sau Tatăl nostru sunt lucrări care trebuie să fie cunoscute şi cântate, valoarea lor fiind incontestabilă.

Nicolae Georgescu a trecut la cele veşnice pe 18 martie 2011.

Veronica Anghelescu

 

Alte articole (semnate de Valentin Petculescu)

https://no14plusminus.ro/2011/04/10/cine-a-fost-nicolae-georgescu/

https://no14plusminus.ro/2012/03/10/o-evocare-nicolae-georgescu-portret-in-doua-dimensiuni/

*

Partituri Nicolae Georgescu

Nicolae Georgescu – Iubi-te-voi

Nicolae Georgescu – Stol de faclii (neterminat)

Nicolae Georgescu – Preludiu bizantin

Nicolae Georgescu – Schite

Nicolae Georgescu – Pre Tine

*

Fotografii Nicolae Georgescu

12Scan_20170325 (2)Scan_20170325

 

 

 

 

Advertisements

Wellington Müller Bujokas and the Love for Romanian Music

dsc03756It does not happen to me very often to make friends online, but when it does happen, eventually, I know that will be one important friendship. Such was the case with Wellington Bujokas, whom I had become acquainted with… on YouTube! Because of constantly uploading Romanian music on No14 Plus Minus’ YouTube Channel, I had grown quite a collection of musical works which constantly attracted attention and many people would write to me to ask for further information about one opus or another or to inquire how might they find scores.

Wellington had started commenting upon a work by Stefan Niculescu, the score of which I happened to have, and thus we had quickly become friends and started discussing topics from music to foreign affairs. To my great joy and surprise, Wellington knew a lot about the Romanian contemporary music, much more than my own fellow musicians from over here – but that is always the case with the passionate people – and Wellington loves contemporary music with a passion. I am truly happy to have met someone who loves and knows contemporary music in such a manner, without being a musician himself.

I was pretty amazed to find out he did not live far from Romania – in Moscow, where he was working – despite of being born and educated in Brazil. I told him about our major contemporary music festivals – SIMN and Meridian, and he decided to come attend the SIMN Festival in 2015. It was absolutely fantastic to meet in person and spend many hours discussing about music, composers and walk around the city in search of CDs, scores and Vinyl. He wanted to meet absolutely everyone and many other composers were thrilled to meet someone who was so passionate about our music.

Wellington Bujokas graduated in Social Communication and Journalism from the Federal University of Paraná, in Brazil.  Furthermore, he studied at the Diplomatic Academy of Brazil (Rio Branco Institute) for one year and a half. As he had studied the Russian language in Brazil, he was interested in working in Russian-speaking countries. For this reason, he looked for work in Kazakhstan and Russia.

Since then, he has been working as diplomat, first in Brazil (2011), then in Kazakhstan, in the capital city of Astana (2011-2013) and finally in Russia, in the Capital city of Moscow (2013-2017). He was in charge of cultural issues in Astana, but because of his love of music, he organized 20 concerts in Moscow, some of them presenting Romanian music.

As a diplomat, he is currently working on promoting the Portuguese language. He is also preparing a second book of poetry for publishing. The first was published in 2012. We are looking forward to reading them!

This is a very small portrait of someone whom I consider a truly great and wonderful person, who deserves so much more attention and exposure and all the help he can get in order to accomplish his mission – a mission which was not assigned by anyone other than his own passion and love of music, and I find this truly extraordinary. I wish there were more people like him even here, in our country which so lacks music promoters, agents and cultural managers. A truly important lesson can be learnt from my friend Wellington – that passion, good taste and determination can make any dream come true.

By his own means and efforts, Wellington has recently organized two concerts of Romanian and Brazilian music in Moscow. I applaud his efforts, may they be rewarded by much more than this small article.

Veronica Anghelescu

De ziua Antoanetei Tănăsescu

1Este greu să scrii despre acele ființe care ți-au însemnat sufletul într-atât încât nici nu îți poți imagina ce ai fi fost tu, cum ar fi fost destinul tău, fără ele. Așa îmi este și mie greu acum să scriu despre Antoaneta Tănăsescu, a cărei zi de naștere ar fi fost azi, pe 17 ianuarie. Cei apropiați ei mi-au spus că ei nu i-ar fi plăcut să se scrie despre ea; dar cred că, de data aceasta, scriu mai mult… despre mine.

Antoaneta Tănăsescu a fost profesoara mea de Teoria Literaturii pe parcursul a trei ani, când efectuam studii de filologie la Facultatea de Litere a Universității de București. Încă mi se pare îngrozitor și aproape de neconceput să vorbesc despre ea la timpul trecut; ea nu mai este printre noi din 2013. Pentru ea, am fost un simplu student, poate chiar din categoria celor agasanți și enervant de plicticoși. Pentru mine, ea a fost, este – și va rămâne pentru totdeauna – un zeu și o dovadă vie că, în deseori blamata noastră Românie, există oameni de o valoare și o seriozitate (dar în același timp și de o colosală modestie) ce nu pot fi măsurate în vreun fel.

Pe Antoaneta Tănăsescu am cunoscut-o pe 29 februarie 2000 și păstrez această dată în amintire pentru că este, cum spunea chiar ea, o zi întemeietoare de lumi. Cursul său de Teoria Literaturii era ceva atât de vast și de cuprinzător, încât am realizat imediat că doar seriozitatea și orele îndelungate de lectură aveau să mă facă să… trec examenul, despre care, desigur, circulau legende terifiante. M-am afundat în mrejele teoriei literaturii cu voluptatea și disperarea discipolului ce vrea, mai ales, să nu își dezamăgească maestrul. Domeniul îmi era cvasi-necunoscut, dar – treptat, treptat, am început să pătrund subtilele nuanțe ale abstractului și teoreticului, să le prețuiesc și, mai ales, să le înțeleg.

Bibliografia dictată de Antoaneta Tănăsescu la începutul primului curs, pe acel 29 februarie, a fost poarta prin care mi s-au deschis drumuri pe care încă le parcurg. Citeam și încercam să înțeleg; citeam și adoram sau detestam teancuri întregi de volume ce se acumulau pe măsuța mea de la sala de lectură. Barthes! Saussure! Jakobson, Genette, Deleuze! Ah – pe Deleuze mi-l amintesc de parcă l-aș fi citit ieri, înverșunându-mă în textele lui care deseori suscitau din partea-mi reacții similare parcurgerii unui roman de Dostoievski. Dar citeam, pentru că așa spusese ea, multe alte “ciudățenii” pentru care îi voi fi totdeauna recunoscătoare: Kant, Hegel, Albert Einstein (?), discursuri din parlament, Machiavelli, Ion Caramitru, Eugen Ionescu, Hamlet din diferite perspective… Mă gândesc la toate acestea cu nostalgie copleșitoare și cu recunoștința de a fi cunoscut o astfel de ființă, printre cele mai nobile și mai strălucitoare pe care le port în suflet. M-a făcut să vreau mai mult de la mine în fiecare clipă, să caut profunzimea, modelul secret al tuturor înfăptuirilor artistice; m-a făcut – nu un cititor al teoriei, ci un iubitor al acesteia pentru totdeauna; mi-a cerut mult, adeseori încredințându-mi mici teme de cercetare ce păreau la o primă vedere imposibile.

Îmi amintesc cu aceeași dragoste și nostalgie de o provocare academică pe care mi-o adresase pentru că știa că am răbdare (una dintre foarte puținele mele calități) – aceea de a găsi douăzeci de romane care încep cu Nu. Participam la unul dintre cursurile sale celebre, Retorica negației și a contestației, fiind oarecum mai mică decât colegii mei (ei erau la master, eu… doar în anul al II-lea, dar ca orice discipol persistent, îmi urmam… maestra pretutindeni (deseori enervând-o). Voiam să fac o impresie bună – așa că, timp de câteva săptămâni, am parcurs – carte cu carte – toate bibliotecile prietenilor, obținând, în final, un document ce conținea 117 romane care începeau cu cuvântul Nu.  O oră de discuții pe tema acelui document, atenția și bunăvoința ei, un zâmbet – vor rămâne mai importante ca orice bursă sau premiu.

scan_20170117Nu vreau să redactez aici o biografie a Antoanetei Tănăsescu (poate fi găsită pe Wikipedia); vreau doar să împărtășesc amintiri care-mi sunt dragi, și pe care le vor recunoaște toți cei ce au cunoscut-o și iubit-o. Aș vrea să pot cuprinde, cumva, în cuvinte făptura ei minunată. Veșmintele ei verzi; lănțișorul cu un medalion ciudat din argint; țigările pe care le fuma, sfătuindu-ne cu asprime pe noi, cei mici, să nu fumăm; mersul ei calm și măsurat; scrisul mărunt și orientat în sus. Păstrez și acum câteva bilețele scrise de mâna ei, pentru că acestea sunt comorile mele – o prezență de curs, o notă pe marginea unui referat; un număr de telefon; un autograf pe un volum. Strada Mântuleasa.

La examenul de Teoria Literaturii, cel temut și legendar, am luat nota 10. Învățasem săptămâni întregi, ore în șir în fiecare zi; nu cred că putea fi altfel; m-am bucurat, pentru că fusese pentru prima dată când vorbise cu mine (“Felicitări! Aveți nota 10. Nu se întâmplă des. Carnetul!” – ce cuvinte importante pentru un student!). Nenumărate examene am dat de atunci, în sesiuni de licență, master, doctorat; niciodată nu-l voi uita pe acela, însă, pentru simplul și sentimentalul motiv că, un moment, a fost conștientă de existența mea.

Spuneam că nu voi scrie despre ea, ci mai mult despre mine, și iată că așa este. M-am rătăcit printre amintiri și nu știu dacă, pentru o clipă, am reușit să conturez un portret logic și coerent (sau ilogic și dezordonat; un portret, oricum ar fi) al Antoanetei Tănăsescu. Plecarea ei dintre noi a fost pentru mine o tragedie personală, căreia i-am făcut față cu foarte mare greutate. Și nu știu cum să dau un sens acestei suferințe ce încă îmi arde sufletul, altfel decât scriind despre ea. Nu știu dacă ei i-ar fi plăcut; era dură, necruțătoare cu ceea ce scriau studenții; se pare că despre ea însăși nu îi plăcea să se scrie. Eu știu atât, că scriind despre ea, scriu despre mie, mă înțeleg pe mine mai bine, pentru că o imensă parte din mine poartă numele ei iubit; fără ea, nu aș fi scris un rând; nu aș fi citit multe; fără ea, sunt destul de sigură că nu aș fi început să meditez asupra conceptelor critice și operaționale (fapt esențial pentru orice om de cultură) decât mult, mult mai târziu.

Îi duceau flori, studenții; catedra ei era mai mereu plină de frumoși trandafiri roșii. Acum, aceștia se odihnesc pe mormântul ei, pe care l-am vizitat recent. Să ne amintim acest fapt de o covârșitoare banalitate – cei pe care-i iubim pot pleca oricând; nu ne rămâne decât umbra dureroasă a amintirii; nu rămâne decât ecoul pașilor săi, îndreptându-se spre sala 117.

Veronica Anghelescu

scan_20170117-2

Portretul unui muzician complet – Felician Roșca

img_0010Se împlinesc cinci ani de când am avut bucuria de a cunoaște un om ce mi-a marcat destinul profesional așa cum puțini alții au reușit: numele său este Felician Roșca. Eram studentă pe atunci, pregătindu-mă pentru admiterea la Master-ul de Compoziție al Universității Naționale de Muzică din București. În calitate de jurnalist al Revistei noastre, am mers pe atunci la Timișoara pentru a realiza un reportaj cu ocazia Timorgelfest – cel mai important festival de muzică de orgă din România, organizat și coordonat de Felician Roșca, cel care, înainte de orice, este interpret, cu totul dedicat instrumentului pe care a ales să-l slujească – orga.

Organist, muzicolog, pedagog şi publicist, Felician Roșca (născut în 1953) este unul din remarcabilii organiști ai generației contemporane românești. În prezent, este titularul clasei de orgă de la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Muzică.

Este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR) din anul 2005, Președinte al Societății Române de Imnologie (2008); membru al Societății Internaționale de Imnologie (IAH) din anul 1995, membru al Societății “Sigismund Toduţă” din Cluj-Napoca (1997),

Felician Roșca este absolvent al Conservatorului “Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, specializarea orgă (1977). În anii ce au urmat absolvenței, a participat la cursuri de măiestrie cu profesori ca Milan Schlechta din Praga, Simon Peres din Franţa, cel care îl îndrumă în tainele muzicii medievale, mai apoi cu profesorul Lehotka Gabor de la Universitatea Națională de Muzică ,,Franz Liszt’’ din Budapesta, cu care face un stadiu de interpretare organistică.

In anii de dinainte de 1990 s-a remarcat prin concertele susținute la Ateneul Român, în Studioul Radio cu orchestra Radio, Biserica Neagră din Brașov, Biserica Evanghelică din Sibiu. Prin eforturi proprii, achiziționează o orgă clasică cu tuburi pe care susține sute de concerte, orga proprie fiind instalată în spațiul public al Casei de Cultură de la Alba Iulia şi mai apoi la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Notorii rămân festivalurile Tinerețea Capodoperelor de la Alba Iulia, şi Zilele muzicii de orgă de la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Merită remarcate expozițiile Michael HaydnDocumente muzicale orădene, Instrumente muzicale tradiționale şi conferințele prezentate in cadrul activității științifice de la muzeul orădean. Cu toate restricțiile din acești ani este invitat şi susține concerte în Germania, Ungaria, USA, Rusia, Cehoslovacia etc. unde participă la festivaluri de anvergură internațională sau în concerte şi recitaluri individuale. Din anul 1991, odată cu reînființarea Facultății de Muzică din Timişoara din cadrul Universității de vest din Timişoara este profesor pentru specialitatea orgă şi acompaniament pentru orgă.

Din anul 1991 este invitat ca profesor de orgă la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Muzică. Studenții săi de la clasele de licență şi master sunt constant prezenți în concerte naționale şi internaționale.

În anul 2000 susține examenul de Doctor în Arte – Muzică la Academiei de Muzică “ Gh. Dima” din Cluj-Napoca, cu teza din domeniul muzicologiei “Incursiune în arta şi pedagogia organistică de pe teritoriul României”, coordonator Prof. univ.  dr. Eduard Terenyi. Din anul 2007 este expert ARACIS, iar din anul 2009 este expert ACPART.

Este director al mai multe festivaluri naționale şi internaționale ca: Festivalul muzicii de orgă din Banat –Timorgelfest, care în 2012 a ajuns la a XII-a ediție, Arta organistică românească (cu concerte în Ungaria, Polonia, Austria,  Italia) şi director al Seminariilor de Imnologie. Este directorul  grantului de cercetare CNCSIS cu tema Evidența orgilor din România.

A contribuit activ la construirea in ultimii 10 ani a cel puțin doua orgi clasice de factură neobarocă, la Facultatea de Muzică din Timișoara și în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din Timișoara precum și la achiziționarea a două orgi Viscount Prestige 100 în Aula Magna de la Universitatea de Vest din Timișoara și Vivace 30, ca instrument de studiu.

Felician Roșca desfășoară o amplă activitate ca interpret organist în țară şi străinătate. A susținut concerte de orgă la Ateneul Român Bucureşti, Sala Radio Bucureşti, Palatul Culturii Târgu Mureş, Filarmonicile de Stat din Oradea, Arad, Târgu Mureș, Satu Mare, Timişoara precum şi în biserici cu orgi de renume din Brașov, Sibiu, Mediaș, Sighișoara etc. Ca solist organist a avut concerte şi turnee de concerte (menționăm doar concertele de după anul 1990) în Germania (1990, 1996, 1997, 2002), Ungaria (1991, 1995, 1999, 2000, 2002, 2004, 2007, 2008, 2009, 2012, 2013, 2014), Republica Moldova (2001) Austria (1998, 1999, 2007, 2008, 2009), Rusia (1992, 1994), Belarus (1991, 2010, 2014), Franța (1997, 2010, 2012), Danemarca (1995,1998), Anglia (1998), Statele Unite ale Americii (1988, 2008, 2011), Canada (2003, 2011), Polonia (2007, 2012), Italia (2008, 2009, 2010, 2012, 2013), Spania (2013), Republica Cehă (2014).

Felician Roșca este, de asemenea, un reputat muzicolog. Dintre multiplele volume publicate, amintim: Arta şi pedagogia organistică din România în context european. Editura Mirton 2000; Metodica interpretării. Modele de analiză în arta organistică. Editura Signata 2001; Coralul protestantJohann Sebastian Bach, partitele de coral pentru orgă. Editura Mirton 2002; De la începuturi la Johann Sebastian Bach. Editura Mirton, 2003 ; George Enescu. Lucrări şi transcripții pentru orgă, editura Universității de Vest din Timişoara, Timişoara, 2007; în cooperare cu prof. dr. Csanadi Laszlo Dezvoltarea orgii italiene şi activitatea familiei Mascioni; Il Transylvano de Girolamo Diruta sau Muzica renascentistă de la Alba Iulia, editura Universității de Vest din Timişoara, Timişoara, 2007,Orgile din România (editor coordonator) editura Brumar, Timişoara, 2008, Romanian Protestant Hymns, editura Brumar, 2011.

Iată, așadar, profilul unui muzician complet. Felician Roșca are darul de a inspira încredere și dorință de autoperfecționare tuturor studenților săi; deși nu m-am numărat, propriu-zis, printre ei, mă consider unul dintre discipolii săi. De-a lungul timpului, mi-a insuflat dorința de a scrie pentru orgă, încurajându-mă în acest sens și cântându-mi lucrările pe tot globul; ce alt dar mai prețios poate fi oferit de către un mare interpret unui compozitor aflat la început de drum? I-am scris și dedicat Maestrului Felician Roșca patru lucrări, una vocal-simfonică (Le Vendredi Noir) și trei pentru orgă solo (Crossroads, Toute l’âme résumée și, recent, pentru a marca cinci ani de la debutul acestei minunate prietenii, Leaves of the Heaven Tree).

Vă invit să ascultați o lucrare în minunata interpretare a Maestrului Felician Roșca:

Veronica Anghelescu

Articol publicat original în Revista No14 Plus Minus

Portretul unui muzician complet – Felician Roșca

Nimeni nu își mai amintește de Stelian Barbu

În urmă cu mai mult timp, mi-am propus să scriu câte un articol despre fiecare dintre oamenii care, la un moment sau altul, mi-au însemnat viața. Stau și meditez asupra unor astfel de oameni, când și când, și mă gândesc cât de diferită ar fi fost viața mea dacă nu i-aș fi întâlnit, și cât de ciudat și minunat se înlănțuie evenimentele. Dacă nu ar fi fost Stelian Barbu, niciodată nu aș fi început studiul disciplinei actoriei, nu mi-aș fi încercat niciodată puterile în acest domeniu, nu aș fi urmat această cale ce m-a condus, în cele din urmă, la drumul ce mi-era destinat, muzica.

Pe Stelian Barbu l-am cunoscut pe 29 septembrie 1998. Eram în clasa a unsprezecea, la liceul teoretic Lucian Blaga – și îmi doream mult să particip la anumite activități extra-curriculare, dar care atunci nu erau organizate ca astăzi, ci mai degrabă sporadic, ocazional. Stelian Barbu, un domn la vreo 50 de ani, venise la noi la liceu cu propunerea de a înființa o trupă de teatru. Mai colabora și cu alte licee, printre care Liceul Dimitrie Leonida. Domnul Barbu a organizat o preselecție, punându-ne pe fiecare să citim o poezie și un pasaj dintr-o scurtă povestire. Era însoțit de una dintre elevele sale cele mai bune, Roxana Țiripa, o tânără pe care și astăzi mi-o amintesc perfect și care, sunt sigură, a ajuns actriță (probabila schimbare a numelui ei, după căsătorie, ne-a făcut să pierdem legătura, lucru pe care îl regret și astăzi).

Am mers și eu, plină de curiozitate, să citesc o poezie. Nu îmi mai amintesc bine ce era. Cred că o strofă din Arghezi. Domnul Barbu mi-a spus, atunci, că am o voce frumoasă, cu un timbru interesant, cald, bogat în armonice (nu aveam nicio idee ce însemnau toate acestea) dar că recit catastrofic, lucru care se poate remedia, dacă am răbdare și îmi doresc mult.

Îmi doream mult, iar răbdarea era una dintre calitățile mele.

Nu știam mult despre educația artistică a domnului Stelian Barbu. Studiase, desigur, regia de teatru și actoria, la Școala Populară de Arte; cunoștea mulți actori și era însoțit în permanență de un grup de tineri discipoli.

Scrisese câteva scenarii, cu care ne-am încercat puterile și noi, cei de la trupa de teatru nou-înființată a Liceului Lucian Blaga. Cu diferite ocazii, cum se obișnuia – 1 martie, 1 iunie, organizam mici spectacole, sub îndrumarea sa. Privind în urmă, îmi dau seama că nu erau grozave; dar noi lucram cu dragoste și entuziasm, or asta era cel mai important.

Domnul Stelian Barbu era un om modest, cuviincios, cu un zâmbet cald, dar care știa să fie, când era nevoie, și dur. Mi-a evidențiat defectele de dicție și muzicalitate (aparent, eram incapabilă să cânt cel mai simplu cântecel, și aveau să treacă ani până să descopăr cauza și să o pot remedia), făcându-mă, evident, să plâng; mi-a adus cărți și, la îndemnul său, am început să citesc pentru prima dată în viață dramaturgie. Tot dânsul m-a trimis pentru prima dată la teatru – aveam această temă obligatorie o dată pe lună, dacă voiam să rămânem în trupă. Pare îngrozitor ce spun, dar eram în clasa a unsprezecea și nu fusesem decât la piese de teatru pentru copii. La nici o lună după ce l-am cunoscut pe domnul Barbu, aveam să văd, la teatrul Nottara, Cazul Gavrilescu, după Mircea Eliade – un alt eveniment major din viața mea (căci atunci m-am decis, ad-hoc, că vreau să mă fac actor!)

După mai multe mini-spectacole, prinzând “gustul scenei” și decizând că voi “da la teatru”, i-am mărturisit această dorință domnului Barbu, care nu m-a descurajat – căci nu descuraja niciodată un tânăr! – și m-a ajutat să aleg câteva poezii pe care să le lucrez – cu intonație, joc scenic, tot ce trebuie. Din ce am ales atunci, nu mai țin minte decât Regina ostrogoților de George Coșbuc, poezia sa preferată – și până astăzi, mă trec fiori când citesc Jalnic vâjâie prin noapte glasul codrilor de brad… Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

Am participat, cu domnul Barbu și trupa noastră de teatru, la diferite festivaluri de teatru. Am avut ocazia, astfel, să joc în prima mea piesă de teatru, pe o scenă adevărată, în fața spectatorilor ce urmăreau atent (oh! ce sentiment copleșitor!) – Neînțelegerea de Albert Camus. Nu îmi mai amintesc foarte bine circumstanțele, dar până astăzi îmi amintesc textul, precum și reacțiile care au urmat; la ceva vreme după această reprezentație, două actrițe care fuseseră în comisie, m-au sunat să mă felicite.

Domnul Stelian Barbu devenise pentru mine un mentor și un prieten. A venit chiar și la ziua mea de naștere, unde, atipic petrecerilor din vremea aceea (numite, popular, bairamuri!) am cântat la chitară cu dânsul și cu prietenii ceilalți, de vârste apropiate mie, am spus poezii, am jucat șah, pantomimă și am râs stâlcindu-ne limbile în exerciții complicate de dicție. Da! A fost o petrecere pe care nu o voi uita niciodată – iar un alt motiv este acela că am avut ocazia, atunci, de a face o fotografie cu domnul Barbu – o fotografie care este, până astăzi, una dintre marile și scumpele mele comori.

stelian-barbu

Nu am multe date biografice despre domnul Stelian Barbu – nu am decât amintirile și o poezie pe care o scrisese, și pe care o transcriu aici. Nu analizați valoarea ei literară, ci pe aceea profund umană, expresia sensibilității unui om ce mi-a însemnat existența și de care mă desparte, din nefericire, eternitatea.

Intrasem la două facultăți – la Teatru și la Litere. Eram în semestrul II la amândouă, mândră și mai tot timpul epuizată, și îmi văzusem visul cu ochii – visul în a cărui reușită domnul Stelian Barbu nu încetase nicio clipă să creadă – studiam actoria. Pe 14 aprilie 2000, m-am întors seara de la Facultate, când mama mea, cu o expresie gravă, m-a rugat să stau jos și mi-a dat teribila, îngrozitoarea veste că domnul Stelian Barbu, mentorul și prietenul meu, murise în urma unui infarct, subit, neașteptat, fără niciun semn care să anunțe teribila tragedie. Mai târziu aveam să aflu că fusese înmormântat în Cimitirul Izvorul Nou dar nu am aflat niciodată mai multe, pentru a merge la mormântul său. Cine știe – poate că în urma acestui articol, îmi vor scrie oameni care știu mai multe. Le voi fi recunoscătoare pentru orice amintire fotografie sau informație biografică, orice ne-ar putea ajuta să completăm portretul unui om care nu trebuie uitat.

Închei aici, gândindu-mă că domnul Stelian Barbu, căruia îi voi fi pentru totdeauna recunoscătoare, încă veghează asupră-mi din tărâmul îngerilor.

Veronica Anghelescu

 

Anonima

de Stelian Barbu

 

Te caut în orele mele de nesomn

și în clipele mele de neliniște.

Te caut în freamătul pădurii, toamna.

Te caut în fulgul de nea ce zboară aiurea

și în privirile nevinovate ale căprioarei fără scăpare.

Și ca să fiu sigură că te voi găsi –

mă voi jertfi pentru tine

și cu ultima picătură de speranță

am să te caut

oriunde te-ai afla.

Și când te voi găsi,

dacă te voi găsi,

n-am să-ți sar de gât să-ți spun cât te iubesc

și n-am să mă plâng de rănile dobândite.

N-am să-ți spun nici măcar… că te-am căutat.

Am să trec pe lângă tine,

căutându-ți privirea,

și-am să rămân mai departe

o anonimă care… te iubește.

 

Articol publicat original în Revista No14 Plus Minus

Nimeni nu își mai amintește de Stelian Barbu

Vasile Menzel – un portret la ceas aniversar

S-au împlinit, anul acesta în octombrie, 16 ani de când am avut ocazia de a-l cunoaște pe unul dintre cei mai buni și mai dragi prieteni, un om care m-a inspirat în zeci de feluri și al cărui suflet nobil se reflectă în toate activitățile sale actorul, compozitorul, scriitorul Vasile Menzel. Pentru că pe 25 noiembrie este ziua sa de naștere, consider că este cea mai potrivită ocazie de a schița un portret al acestui artist complex.

Îmi amintesc cu plăcere și bucurie de ziua și circumstanțele în care ne-am cunoscut. Pe atunci, cochetam cu teatrul și mă înscrisesem, la cursurile unei facultăți de profil, unde Vasile Menzel preda impostație, tehnică vocală și canto. Lipsisem la primul curs, așa că m-am simțit oarecum stingheră printre colegii care deja îl cunoșteam. Am fost imediat cucerită de jovialitatea sa, de modul în care știa să descopere calitățile fiecărui student și să le pună în valoare, găsind pentru fiecare un exercițiu care i se potrivea ca o mănușă. Efectuam, la acel curs, o multitudine de lucruri, minuțios programate în cadrul unei singure ore. Începeam cu o scurtă improvizație. Urma un moment dedicat invariabil unui coleg foarte timid, care trebuia să spună o glumă (acel coleg a făcut, ulterior, o carieră de succes în stand-up comedy!). Urma un moment de teorie muzicală (care mă emoționa peste măsură și care, în cele din urmă, m-a determinat să mă dedic carierei care va fi însemnat totul pentru mine, muzica). Urma, apoi un cântec, vesel, în limba română, compus de însuși profesorul nostru după anumite coordonate didactice, și pe care trebuia să îl cântăm fiecare dintre noi, acompaniați la pian. Unii dintre noi nu mai cântaseră niciodată, și pe deasupra cu acompaniament! Era un moment magic. Pentru foarte mulți dintre studenți, Vasile Menzel era nu numai un profesor ci și un mentor și sfătuitor, îndrumându-i spre diferite repertorii și adeseori ajutându-i chiar să-și găsească un rost undeva în spațiul teatral românesc.

1Am avut, încă de atunci, ocazia să constat că Vasile Menzel era un om și artist polivalent. Chiar atunci, în anul 2000, pregătea și avea să publice un volum de poezii intitulat Jolly Joker. Erau poezii frumoase, fără a se subsuma esteticii contemporane, adeseori cu rimă și ritm bine stabilite – dar și vers alb, metafore ușor accesibile, fără acel ermetism ce închide, uneori, calea spre înțelegere. Deveniserăm prieteni și colaboratori în mai multe proiecte, deoarece recitam frumos și, mai ales, traduceam bine în limba engleză. Împreună am realizat mai multe proiecte literare și numeroase spectacole, alături de un grup de colaboratori constanți și mult-îndrăgiți, printre care regizorul Sorin Stratilat și cercetătorul și scriitorul George Anca (de care mă leagă până azi o prietenie profundă). Regret, din acea perioadă, că nu am finalizat două proiecte în care investisem multă răbdare, timp și pasiune – editarea unui volum de versuri în genul fabulei (dar nu numai) pe care le scrisesem împreună cu Vasile Menzel pentru anumite spectacole de o factură specială (dar încă mai am manuscrisele!) și punerea în scenă a unui spectacol de teatru al cărui excepțional scenariu și viziune regizorală fuseseră tot creația sa – spectacolul se numea Iartă-ne, Doamne. Cândva, cine știe!

Primul spectacol în care îl văzusem jucând, la Teatrul Excelsior unde activează și azi, se numea Urmașul lui Don Quijote. Fiind un mare admirator al lui Cervantes, realizase acest minunat spectacol pentru copii (dar la care veneau și foarte mulți… părinți!), cu două personaje. Muzica era compusă tot de el, caldă și delicată, așa cum era potrivit pentru un spectacol ce îndemna la meditație asupra destinului omului în drumul său lung și complicat prin viață. Dar juca în multe alte spectacole, Alladin și lampa fermecată, Mica sirenă. Copiii erau fermecați!

2Dar cum de putea – și poate face – atâtea lucruri – literatură, muzică, actorie, regie, chiar și grafică, ulterior și cercetare (căci are un doctorat în arte, elaborat sub îndrumarea regretatei prof. dr. Mihaela Tonitza Iordache, la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București)? Putea face toate aceste lucruri pentru că studiase ani de zile pentru fiecare lucru pe care îl realizase – și, mai ales, o făcuse cinstit.

Vasile Menzel s-a născut pe 25 noiembrie 1939 la Bacău și este absolvent al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică. Începe să joace imediat. Activează în calitate de actor, interpret, solist vocal și în duet, la Teatrul Satiric Muzical Constantin Tănase între 1959-1960 (dintre activitățile desfășurate aici, amintim celebrul duet vocal Frații Menzel în spectacolul Do, Re, Mi, Fa, etcetera, de H. Nicolaide, regia Nicolae Dinescu şi Revista 58).

Este apoi repartizat la Teatrul Maria Filotti din Brăila, unde joacă pe parcursul anului 1968. Dintre rolurile jucate aici, enumerăm rolul Filip Clandon din Nu se știe niciodată de G. B. Shaw, regia Yanis Veakis; rolul Ion Pascu din Nota 0 la purtare de V. Stoenescu şi O. Sava, regia Dumitru Dinulescu. Spre sfârșitul anului, ajunge la Satu Mare, unde devine membru fondator al Teatrului Nord Satu Mare, desfășurând o bogată activitate – nu numai ca actor, ci și ca muzician – orchestrator, dirijor, interpret, corepetitor și coregraf – pe scurt, era, totodată, și muzicianul teatrului. Roluri jucate aici – rolul Arlechino din Nu puneți dragostea la încercare de B. Locatelli, regia George Carabin; rolul Daniel din Capcana de R. Thomas, regia Ion Deloreanu; rolul Apendix din Manevrele de Deak Tamas, regia Mihai Raicu; rolul Cântărețul de baladă din Viteazul de Paul Anghel, regia Marietta Sadova; rolul Cuțui din Haiducii de Victor Eftimiu, regia Mihai Raicu.

În anul 1972 revine în București unde este angajat la Teatrul Ion Creangă, unde rămâne până în anul 1990. Și aici are multiple responsabilități – actor, dramaturg, compozitor, orchestrator, instrumentist, dirijor, corepetitor, coregraf. A dat viață unui număr impresionat de personaje: N-a fost în zadar de Al. Mirodan, regia Barbu Dumitrescu; Douăsprezece luni ale anului, regia N. Al Toscani; Cinci săptămâni în … balcon de Marin Traian şi Ion Mustaţă, regia Ion Lucian; rolul Costel din Moștenitorii de I. D. Șerban, regia Mircea Avram; Andersen – 7 povești, regia Andrei Brădeanu; rolul Pufuşor din Pufuşor şi Mustăcioara de Victor Ion Popa, regia N. Al Toscani; 13 + 1 de I. Gârmacea, regia Mihai Lungeanu; Acțiunea Codalbul de I. Ochinciuc, regia Yanis Veakis; Dansați cu salamandra de Ştefan Iureş, regia Magda Bordeaianu; Nota 0 la purtare de V. Stoenescu şi O. Sava, regia Ileana Cârstea; Recreația mare de Mircea Sântimbreanu, regia Olimpia Arghir; rolul Isteţilă din Albă ca Zăpada după Frații Grimm, regia Ileana Cârstea; Robinson Crusoe din Cine se teme de crocodil? De Al. Popovici, regia Olimpia Arghir; Pălăria cu surprize de Virgil Puicea, regia Cornel Todea; rolul Pictorul din Scufița cu trei iezi de Alecu Popovici, regia Olimpia Arghir; Păpușa cu piciorul rupt de V. I. Popa, regia N. Al. Toscani; De la Stan şi Bran la… Muppets de Vasile Menzel şi Petru Idriceanu, regia Nae Cosmescu; rolul Teddy din Băiatul cu floarea de Tudor Popescu, regia Cornel Todea; în piesa Iancu Jianu de Al. Mitru şi Aurel Tita, regia N. Al. Toscani;  Omul invizibil de Herbert Wells, regia Olimpia Arghir, Înșiră-te mărgărite de Victor Eftimiu, regia Ileana Cârstea, Vinovatul numărul unu de N. Ștefănescu, regia Ileana Cârstea, Arghezi, de Arghezi, regia Yanis Veakis.

6Părăsește Teatrul Ion Creangă în anul 1990, pentru a înființa, alături de alți colegi actori, Teatrul Excelsior (este, așadar, membru fondator) – unde activează și astăzi, în calitate de actor, compozitor, regizor, dramaturg și solist vocal. Roluri jucate la Excelsior: Varietăți la Excelsior, regia Ion Lucian; Faţă-n faţă cu o hoață, musical de Vasile Menzel, text şi regie Ion Lucian; Maidanul de la capătul lumii de Brigitte Sarthou, regia Ion Lucian; Mica sirenă, dramatizare de Alexandru Andy, regia Olimpia Arghir; rolul Sancho din Urmașul lui Don Quijote, de Vasile Menzel, regia Cosmin Alex. Marian; rolul Vrăjitorul din Aladin şi lampa fermecată, dramatizare de Alex. Andy, regia Ion Lucian; Ora veselă cu…tâlc, de Ciprian Cojenel, regia Victor Radovici; Spectacole estivale în parcurile bucureștene; Snoave cu măști ,de Ion Lucian; Zâmbete estivale, varietăți, Exerciții de conversație , de Mihai Lungeanu după Eugen Ionescu, Ruj pe buze, de Vasile Menzel, regia Vasile Menzel.

Mai joacă, ocazional, la Teatrul Național din București, Teatru TV, Teatru Radiofonic (de asemenea, o activitate foarte bogată) și este un prolific actor de film. Dintre rolurile în film, menționăm rolul Doctorul din Vacanța cea mare, regia Andrei Blaier (1988); Toarce Floareo, toarce, regia Carol Corfanta (a compus și coloana sonoră); Plevna 77, regia Nae Cosmescu, film TV; Mama, coproducție franco-româno-rusă, regia Elisabeta Bostan (1977), cu Ludmila Gurcenco, premiul ACIN-Romania, premiul special al juriului la Moscova şi premiul special şi Cupa de Argint la Giffoni Vale Piana-Italia; Jocul de-a vacanța, regia Olimpia Arghir (1995); Eu sunt Adam, regia Dan Pizza (1996); Valsul lebedelor, regia Constantin Dicu (1977) (a scris și coloana sonoră); Serviciul omoruri, regia Valentin Hotea, 2008 (a scris și coloana sonoră); Singuraticul de pe planeta albastră, scurt-metraj, regia Romeo Stavăr (a scris și coloana sonoră); Crucea de piatră, regia Andrei Blaier; La bloc, serial TV; Examen, regia Titus Muntean (2003); premiu la Festivalul Internațional ANONIMUL; L’Homme Pressé, rolul Mr. Penne, regia Sebastien Grall (2004), film franţuzesc, cu Anthony Delon; Câinele mort, după B. Brecht  regia  Corneliu Dregomirescu (2002); Challenge Day, rolul Primarul, regia Napoleon Helmis (2005); Felicia, înainte de toate, regia Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf (2009), selecționat la Cineeuropa-Portugalia, la Sarajevo şi Mențiune specială a juriului la Festivalul francofon de la Namur, trei premii la Festivalul Internațional „Tiff Tansilvania”, 7 nominalizări la Premiile GOPO; Experimentul timp, regia Stanca Radu şi Cristina Iliescu,2011, pe DVD în librării.

3Vasile Menzel este acel tip de actor care întruchipează cu ușurință o mare varietate de personaje, începând cu balaurii, vrăjitorii și spiridușii din povestirile pentru copiii de vârste mici și continuând cu personajele din teatrul antic, din commedia dell’arte, din tragediile shakespeariene sau din teatrul absurd, cu aceeași ușurință și versatilitate. Dă viață rolurilor într-un mod autentic și natural deoarece se transpune total în intențiile și emoțiile personajelor sale (lucru adesea epuizant). Este membru al UNITER și i-au fost conferite numeroase premii și distincții.

Așa cum am avut deja ocazia de a menționa Vasile Menzel este, de asemenea, un talentat muzician. Fără a fi urmat cursurile Conservatorului, el și-a însușit singur, prin studiu, tainele compoziției; este membru al Uniunii Compozitorilor; cântă la chitară, la pian, fiind un excelent improvizator de jazz și acompaniindu-și cântecele la cele două instrumente, după caz; a desfășurat, de asemenea, o impresionantă carieră solistică, ca interpret de muzică ușoară, dar și în celebrul duet Frații Mentzel, în care cânta (și mai cântă uneori) alături de fratele său, inginerul și scriitorul Eugen Mentzel.

dscn1174A compus și înregistrat muzica a numeroase piese de teatru și filme, dintre care amintim: Terra II de Tudor Popescu (Teatrul Ion Creangă, București); Nu puneţi dragostea la încercare de Basilio Locatelli ( Teatrul De Nord Satu-Mare); Moştenitorii de I. D. Şerban (Teatrul Ion Creangă, București); Albă ca zăpada după Fraţii Grimm (Teatrul Ion Creangă București și T. Dramatic Ploiești); Păpușa cu piciorul rupt de V. I. Popa (Teatrul Ion Creangă București și Teatrul de Nord Satu-Mare); Alarmă în cetatea lui TRIM al III-lea de E. Burlacu (Teatrul de Nord Satu-Mare); De la Stan şi Bran la… Muppets de Vasile Menzel şi P. Idriceanu (Teatrul Ion Creangă, București); Pufuşor şi Mustăcioara de V.I. Popa (Teatrul Ion Creangă, București); Dansați cu Salamandra de Ștefan Iureş, regia Magda Bordeianu (Teatrul Ion Creangă); Pălăria cu surprize de V. Puicea (Teatrul Ion Creangă, București); Maidanul de capătul lumii de Brigitte Sarthou (Teatrul Excelsior, București); Urmașul lui Don Quijote de Vasile Menzel; Teatrul Excelsior, București); Valsul lebedelor de Dinu Grigorescu (TVR); Tarzan în vizită la … Muppets (radiofonic); Aventuri cu pirați, zâne şi pitici (radiofonic); Cinci săptămâni în balcon, de Ion Mustață şi M. Traian (Teatrul Ion Creangă, București) Cocoșelul neascultător de Ion Lucian; Teatrul Excelsior, București); Haiducii de Victor Eftimiu (Teatrul de Nord Satu-Mare); Cazul Enăchescu de Eugenia Busuioceanu, regia Magda Bordeianu (Teatrul Național, București).

dscn1173Este autorul și interpretul a numeroase cântece, ce pot fi găsite pe DVD-uri, pot fi ascultate la Radio și pe Internet: Rock and Roll, Toi, toi l’homme, Toată tinerețea mea (ROTON, 2002) Un buchet de fericire (Eurostar, 2010) How Do You Do? Producător Vasile Menzel (2016), De ziua ta (Eurostar, 2013), Iubesc femeia (Eurostar, 2016).

Când l-am cunoscut pe Vasile Menzel, tocmai publicase volumul de poezie Jolly Joker. Un pasionat al poeziei, cu un stil aparte, ușor accesibil, Vasile Menzel publică în mod constant, numărând, până în prezent, unsprezece volume de versuri, tipărite de diferite edituri, ale căror lansări au avut loc în prestigioase instituții de cultură bucureștene. Cele unsprezece volume sunt: Frumusețea candorii (ed. Publimpress, București, 1995); Flacăra lăuntrică (ed. Academiei Internaționale Mihai Eminescu, 1997); Jolly Joker (ed. AIME, București, 1999); Am văzut magnolie plângând (ed. AIME, 2000); Fac un plonjon în ziua de mâine (ed. Biblioteca Pedagogică I.C. Petrescu, București, 2003); Dușmanilor mei, cu prietenie (ed. IAME, București 2006); Ruj pe buze (ed. Sieben Publishing, 2009 – pe coperta acestui volum, o puteți vedea pe soția sa, doamna Anca Menzel); Iubește-mă și ia-mă cu tine (ed. Tipo Moldova, Iași, 2013); Cartușe cu flori (ed. Tipo Moldova, Iași, 2014).

4

Membru al Uniunii Scriitorilor (amintim că este deja membru al UNITER și al Uniunii Compozitorilor, iată, așadar, recunoașterea binemeritată a acestui complex artist), Vasile Menzel publică aproape săptămânal versuri în revistele de profil, dar și eseuri și articole pe cele mai diferite subiecte (călătorii, spectacole, portrete de muzicieni, scriitori, recenzii), într-un stil ce-i este personal, un dialog cu un eu imaginar, sensibil și adesea melancolic. Și poezia împrumută aceste calități, asemănându-se uneori cu o mică scenetă construită din metafore, conținând o fărâmă de înțelepciune ca în fabule sau o umbră de regret pentru tot ceea ce e rău și nedrept, sau nostalgie. Aș spune că, din punct de vedere al esteticii abordate, Vasile Menzel este mai degrabă un poet romantic decât un modernist dedicat experimentului și ermetismului. El dorește ca aceia care-i citesc versurile să le pătrundă înțelesul și să-i decodifice intenția auctorială. Este o atitudine… neobișnuită în peisajul literar actual, dar acest fapt nu face ca poezia sa să fie mai puțin valoroasă. Nu este un poet optzecist și nu este un poet contemporan (în estetica așa-zis contemporană este permis, nu-i așa, orice). Este un romantic incurabil, iar poezia sa este frumoasă și limpede.

*

Am

Poem de Vasile Menzel

*

Merg eu ce merg,

Strâng ce strâng

Mănânc ce mănânc

Nimic ce nimic

Ce obțin nu obțin

Am de toate

*

addtext_com_mdgyote2otq3Vasile Menzel a fost decorat de către Președintele României cu Ordinul Național Serviciul Credincios pentru meritele culturale în domeniile teatral, muzical și cinematografic.

*

Am scris acest articol la ceas aniversar pentru cel pe care pot să-l numesc deja, fără să greșesc, un prieten de-o viață; îi doresc sănătate, inspirație, putere de muncă în continuare pentru că mereu are proiecte și idei noi, bucurii în fiecare clipă alături de cei ce-i sunt dragi și aproape; mai ales, îi doresc să fi mândru de ceea ce a realizat, o creație solidă a unui om ce a pus arta mai presus de orice.

La Mulți și Fericiți Ani!

Veronica Anghelescu