News About Staša Bukovec

FB_IMG_1491456706187Last time I was writing about Staša Bukovec, I did not have extremely good news. She was about to undergo life-changing surgery in a clinic in Austria. We were trying to raise awareness as well as funds – and by ‘we’ I mean her family, her close friends as well as a few great, generous people and companies who were willing to lend a hand in times of need.

Thank you – thank you very much for having helped Staša. She has undergone the surgery and even though not everything went as planned, she is doing better now! Having been in hospital for so long and now having to live with a stoma bag, life is not easy for her, and especially not the long recovery she has to go through.

In short, due to complications from the Crohn’s disease, Staša was no longer able to eat. Anything she attempted to eat would result in severe, excruciating abdominal pains. The diagnostic (which was also established with great delay) was that of a blockage in the bowel; there was no way she could eat anything else. She had to switch to liquid food. Her body weight quickly melted away and at the moment of surgery (April 19) she weighed a little more than my children. Staša is 40 years old.

The doctors could not eliminate the blockade in her bowel, so the only remaining option was to remove the entire bowel section and thus the stoma bag was added to solve the problem of excretion. The good news is that the stoma bag is temporary and she will be able to have a reverse surgery in some time, when her body will have recovered and she will have gained some strength… and kilograms!

Staša is not a rich girl – in the material sense of the word. She could not work for many years due to the progressive worsening of her health; her family is also dealing with many other issues, among which an elderly person that needs constant care and another adult with health issues. With so much on their plate, no wonder this family is exhausted – mentally and emotionally!

Staša is on the other hand, one of the richest and most beautiful people I have ever had the chance of meeting. Strength as hers is rare; she has been and she still is my inspiration, the living proof that all hardships of life can be overcome if one has strong-will and a pure heart.

I have followed her progress constantly and many times I have cried. Here is a woman whose smile could conquer any heart – motionless on a hospital bed, hooked to life-support. It was soul-wrenching for me and her other friends to see her like that – but of course, it was necessary. Her every step towards recovery was a small victory for me as well – the first time she could turn from one side to another in bed, then the first time to stand, the first solid lunch in many, many months; the trip back home and the subsequent complications, adjusting to life with a stoma bag, impromptu-bleeding, trips back to the hospital, fainting, having to go to the dentist (the last thing she needed), re-learning all the things we take for granted ever so often.

Staša is alive and she is getting better and this fills my heart with joy.

But Staša’s problems are far from over! Because the life-saving surgery she has undergone could not be done in her native country, but in Austria, the costs were also big. She hasn’t manged to pay for the surgery yet and the funding campaigns still continue, so if you can, please consider donating. Even a small amount means a lot. This is how we accumulated the funds – small amounts from many kind-hearted people – because we are not rich either. Each does what they can, and it matters.

There are shadows in this story, too, as in all story of health, illness and recovery. To this day it haunts me as a neighbour said about the family: “But they don’t look poor, why are they raising funds? Look, they have a car.” (Yes, they have a car the selling of which would have covered 5% of the surgery costs! And without which, life would have been hell, because Staša cannot walk yet). Other people believed that this story is “a fake”, a fund-raising scam on behalf of which someone would get rich overnight. I will not even comment such affirmations.

But I do not want to end this article on a sad tone. My friend Staša is doing better and this means the world to me. I hope she will soon regain all the strength she had lost and she will begin working on a book about her story, to help and motivate all those who suffer from this terrible disease (or others) and who need this kind of inspiration in their life.

Healing is possible! Just believe in yourself, just like she did.

There were many people who helped, financially and otherwise, and who wanted to remain anonymous. I am lucky enough to know the names of some of them as we kept in touch with each other – lucky to know such angels! I thank them all, and most of all I thank her family who stood by her side, her parents and grandma, strong and dedicated people in front of which I bow.

Veronica Anghelescu

Advertisements

Amintiri despre Nicolae Georgescu

Am citit de mai multe ori în revista online cele scrise cu privire la Nicolae Georgescu; rânduri emoţionante şi care m-au impresionat profund. Este vorba de un om deosebit şi de oameni de asemenea deosebiţi, care-i pastrează credincioşi amintirea. M-am gândit de mai multe ori să vă scriu pe această temă, acum o fac, în fine, cu speranţa că, daca l-aţi iubit pe Nicolae Georgescu, vă va interesa şi ce am eu de spus despre el.

Am fost colegi de an şi prieteni. Am intrat amândoi la Conservator în 1956. Nu-mi amintesc de el la examenul de admitere; alături de cei admişi, Richard Oschanitzki, Gheorghe Răsnovanu şi mine, el a apărut ceva mai târziu. Apoi au apărut şi alti colegi: Liviu Glodeanu, venind de la Cluj, Ştefan Zorzor, revenind după o exmatriculare din motive de dosar, Alexandru Schumski, Cristea Zalu, amândoi de la secţia Pian.

Nicolae era rezervat, prietenos, discret, liniştea întruchipată. Nu l-am văzut niciodată, în cursul a vreo 6-7 ani petrecuţi împreunuă, enervat, agresiv, obraznic, ridicând tonul, criticând, vorbind de rău pe cineva: dimpotrivă, era oricând gata să răspundă prieteneşte, să glumească, să râdă fără răutate – sau să tacă. A primit imediat porecla „Georgica“, acceptată de el, şi aşa a rămas. A intrat la clasa lui Marţian Negrea, care nu era atât de căutat ca Mihail Jora, dar avea renumele unui profesor adevărat, medotic. Eu eram la clasa lui Mihail Andricu (preluată după indepartarea sa din viaţa muzicală de către Alfred Mendelson, care era şi profesor de orchestraţie), dar cursul era practic susţinut de asistentul său, Tiberiu Olah; acesta era în plină ascensiune şi admirat de studenţi ca modernist, analiza competent muzică de Bartók, dar nu prea avea calităţi de profesor pedant, sistematic. Eu am cerut permisiunea să asist de câteva ori la clasa lui Negrea, încurajat de Georgică şi împreuna cu el şi Glodeanu. În pofida aprecierilor de mai târziu, Negrea, ca şi Nicolae Buicliu pentru contrapunct şi Ion Dumitrescu pentru armonie, erau într-adevăr buni profesori.

Georgică nu era foarte activ, nu „se înghesuia în faţă“ ca atâţia alţii, părea să nu aibă alte ambiţii înafară de a cunoaşte muzica, pe care o „filtra“ după criterii proprii. Mai ales pasaje armonice neobişnuite, cu o expresivitate deosebită, îl atrageau. Era foarte discret în ceea ce compunea el însuşi, poate puţin complexat, cu totul altfel decât Oschanitzki de exemplu, care îşi cânta virtos la pian fiecare compoziţie.

Era prietenos cu fiecare coleg, dar cred că se înţelegea cel mai bine cu mine, deoarece cam aşa eram şi eu; oricum, petreceam mult timp împreuna hoinarind prin Bucureşti, discutând sau mergând la vreun film.

Georgică era foarte atras de femei, le privea, comenta cu mult interes, dar nu l-am văzut vreodată „facând curte“ cuiva, vrând să „cucerească“ pe cineva sau chiar având o prietenă proprie, cum aveam noi cei mai mulţi dintre colegii sai. Cred că admira eternul feminin la fel cum admira muzica: dezinteresat, cu multă sensibilitate, căldură şi curiozitate, dar rezervat.

Sigur ca am avut multe trăiri comune. Luam parte în primii ani la aceleaşi cursuri auxiliare, am fost împreună la armată (convocarea de la Cotu Ciorii-Buzău a fost o experienţă de ne-uitat) sau într-o iarnă, la o tabară studenţească la Buşteni sau la concerte sau cinema, ne pregăteam împreună pentru examene, comentam impreuna experientele noastre muzicale. La examene era foarte emotiv, se vedea imediat că nu se simţea bine.

Două amintiri aş mai vrea să evoc. Georgică avea un fel special de a gusta muzica, inclusiv pe cea modernă: la pian (în faţa căruia se simţea evident bine, având un fel special de a atinge clapele), cânta repetat 1-2 măsuri sau chiar numai câteva acorduri dintr-o piesă, şi le gusta, admira, contempla, râdea încântat de vreo particularitate a pasajului, ca de un fel de minune; era capabil să petreacă mult timp astfel, să descopere noi detalii. Acest fel de a-şi exprima admiraţia râzând nu l-am prea mai întâlnit la nimeni. Exprima uimire, o uimire aproape copilarească.

Apoi îmi amintesc cum reacţiona el în momente neplăcute, dacă nu putea răspunde la întrebarea unui profesor sau era certat: privirea lui, de obicei comunicativă, vioaie şi caldă, căpăta deodată un fel de voal, ca de ceaţă, devenea mată; el nu replica nimic, ci tăcea şi se retrăgea în el pentru un timp. Privirea asta ciudată dura însă câtva timp, până îşi revenea. Cred că era extrem de sensibil şi era uşor de rănit – şi nu ştia sau nu voia să se apere. De aceea şi evita orice confruntare. Nu l-am auzit niciodată reproşând ceva cuiva, răspunzând agresiv sau exprimându-şi dezaprobarea.

Prietenia noastră a devenit mai puţin activă în ultimii ani de conservator. Piki Zorzor, care era ceva mai în vârstă şi mult mai cultivat decât noi ceilalţi, ne-a „acaparat“ pe Glodeanu şi pe mine în altfel de prietenie; iar legătura specială de prietenie cu Moldovan şi Glodeanu s-a constituit treptat şi continuat şi după terminarea conservatorului. Georgică nu şi-a dat examentul de stat cu noi; eram cu toţii extenuaţi după ultima convocare militară şi eram dispuşi să amânăm orice examen, dar cred că Zorzor ne-a convins să mai facem un efort. Apoi au venit alte necazuri pentru cei ce nu locuiau în Bucuresti (repartiţie în Bucureşti nu am primit niciunul dintre noi) şi nu ne-am mai văzut mult timp. Nu l-am prea văzut pe la concerte sau la Uniunea Compozitorilor. O întâlnire ocazională pe stradă a condus la vizita mea în apartamentul lui din Piaţa Palatului, unde se mutase în urma căsătoriei. Am stat din nou de vorbă mult timp, în linişte, prieteneşte – pentru ultima oară. Apoi au venit din nou alte şi alte probleme. Unul dupa altul au murit Glodeanu, Moldovan, Oschanitzki, Răsnovanu, alţii au emigrat. Şi eu am emigrat în Germania şi, în prea scurtele perioade petrecute în ţară după 2007, nu a fost posibil să mă gândesc măcar la el. Dar am sperat tot timpul să ne revedem cândva.

Vă mulţumesc foarte mult pentru faptul de a scrie despre el. Cred că lumea şi viaţa sunt adesea nedrepte cu felul de a judeca valoarea umană a unuia sau altuia, de fapt, valoarea cea mai de preţ pe care o putem avea. Georgică merita să nu fie uitat.

Mulţumesc şi pentru atenţia acordată şi răbdarea de a citi aceste amintiri.

 

Corneliu Dan Georgescu

 

In fotografia de mai jos se află (de la stânga la dreapta): Liviu Glodeanu, Iosif Herţea, Corneliu Dan Georgescu, Nicolea Georgescu. Fotografia a fost facută de Piki Zorzor în iarna anilor 1958-60.

1

Please Do Not Let Staša Die!

FB_IMG_1491456706187Staša Bukovec is days away from death. Maybe even hours.

She weighs less than 40 kilograms today, at 40 years old. She can barely stand, she has not eaten any solid food in months, and all the medical procedures that had been suggested in the Slovenian hospital where she was forced to go failed  due to the Slovenian system with long waiting lists for everything, so she needed to start a treatment in Austria, which is hard again now, because of bureaucratic and administrative, insurance related issues.
I am not an expert in the medical field but I will try to explain what happens here. Here are the facts.
Staša Bukovec has long suffered from Crohn’s disease. It is a severe, chronic illness but which can be controlled and which, treated correctly, does not fully incapacitate the patient. The Crohn’s disease affects the gastrointestinal tract, due to reasons so far unknown: there may be immune, genetic, bacterial and environmental factors which lead to it. The result is such that the patient’s own immune system eventually attacks the gastrointestinal tract and practically the body goes on a slow self-destruct mode. There are many side effects of the illness which affect and alter the patient’s quality of life: anemia (when you can barely stand on your own feet), severe skin rashes, chronic fatigue. Also, the bowel does not manage the food transit as it would in a normal person’s situation. There may be symptoms of either diarrhea, or constipation and, in more severe cases, intestinal blockage.
This is what happened to Staša several months ago. Anything she attempted to eat would result in severe, excruciating abdominal pains. The diagnostic (which was also established with great delay) was that of a blockage in the bowel; there was no way she could eat anything else. She had to switch to liquid food. Her body weight quickly melted away and she now weights a little more than my children. I repeat: she is 40 years old.
Staša Bukovec and her exhausted family sought help in Austria. The doctor who addressed the issue quickly drafted an action plan, based on her own experience in treating such severe conditions and indicated that the blockage in her bowel should be treated with a biomedical solution called REMICADE. Google it and see how much that costs!
Many of her friends and a lot of other anonymous people gladly offered her help with donations, either through PayPal or through a GoFundMe page. Her preliminary tests, as well as the medicine she needed, to begin with, were paid with the invaluable help of all those donations. We would have liked to see that more help is being offered from the institutions that are surely able to do so in Slovenia. Has that happened? It is not merely a rhetorical question.
Taking Remicade is like undergoing chemotherapy. Once you stop, you must continue until the end and take all the necessary doses – it would have been the only chance for the blockage in Stasa’s bowel to begin “melting” away and leaving her body eventually. You may ask why she has not undergone surgery. She has already undergone enough surgeries and there is nothing else left to cut from her bowel, the only other options being either a transplant (needed quickly and therefore practically impossible) or a faecal bag collector which she would have to wear for the rest of her life (which she cannot manage by herself, and her family members are also old and ill).
The Austrian doctor, with a kind heart and a good will, was even ready to donate the first dose of Remicade right away, so that Staša may begin. The generous people who donated helped pay the rest.
Despite our best efforts, her situation severely worsened. The blockage in her bowel caused a bowel perforation. She needs immediate surgery to fix the rupture and finally clear the blockage. This is no longer a matter of attempts, of long-time treatments, of bureaucracy. We are taking about a LIFE AND DEATH situation. We are talking about a matter of days, of hours.
We are talking, but no one hears. The surgery which is needed TODAY, to save her life, cannot be done in Slovenia. It has to be done in Austria. She has to pay for it. It is more than 20,000 euro, an amount of money she does not have, an amount of money we could probably raise through donations in one or two years. One of her friends (because she DOES HAVE FRIENDS) said they would try to get a loan from the bank despite of already having a mortgage. Another friend offered to donate a part of her own bowel for reconstructive surgery or transplant. These are selfless people who would do whatever lies within their power to help her.
Yesterday, with her last remaining powers, Staša told me she cannot wait to die and to be over with all this, to stop being a burden for her family and for us, her friends who love her. I cannot comment her statement without becoming overly emotional so I will refrain from doing so.
To those who have the power to do so: get her a helicopter and transport her to the hospital in Austria so that she may undergo the life-saving surgery. Help her, dear Slovenia, because you can. I will not believe that a European Union Country cannot afford to pay for the surgery of one of her citizens. Save Staša’s life.
If you want to support her financially, let me just tell you that every Euro counts. Please donate if you can.
Below, you shall find the Karitas IBAN account information, which collects money for Stasa’s treatment and who are making sure all the amounts are going to be used accordingly, for her medical treatment.
Nadškofijska Karitas Maribor
IBAN: SI56 0417 3000 1196 398 BIC: SI00 292110
PURPOSE: Pomoc Stasi Bukovec
CODE OF THE PURPOSE: CHAR
*
You can also help by using her postal address to send money:
Stasa Bukovec
Ob Mezi 12
Slo #2391
Prevalje, Slovenia
*
Also, a GoFundMe Page:
*
If you wish to help in other ways, contact me and I shall do my best to assist (write a comment under this article and we shall get in touch immediately)
Veronica Anghelescu
Published originally on Extraordinary People

Compozitorul Nicolae Georgescu

Se împlinesc, luna aceasta, 6 ani de la plecarea dintre noi a unui foarte drag prieten compozitor, puţin cunoscut de către colegi… Nicolae Georgescu. Mi-am asumat responsabilitatea pentru păstrarea numelui şi creaţiei sale în memoria comunităţii noastre – şi atâta timp cât voi exista, compoziţiile lui Nicolae Georgescu vor fi readuse constant în atenţia cititorilor.

Pe Nicolae Georgescu l-am cunoscut de când eram, practic, un copil, adică de când am început să cânt în corul „D.D, Botez”, unde el venea adesea să se consulte cu dirijorul şi bunul său prieten, Eugen Kreiss, căruia îi aducea lucrări pentru a le „încerca” sau aranjamente corale. Avea câte o vorbă bună pentru fiecare şi adeseori stătea la repetiţie, acompaniind la pian anumite piese sau doar bucurându-se de muzică, alături de noi.

Nicolae Georgescu s-a născut la 13 martie 1934, la Ploieşti. A venit de timpuriu în Bucureşti, urmând cursurile Conservatorului, la secţia de compoziţie, la clasa lui Aurel Stroe, pe care avea să îl pomenească pentru totdeauna cu recunoştinţă şi cu un desăvârşit respect, alături de celălalt mare idol al său, Paul Constantinescu, cu care a studiat armonie. Îmi amintesc că ne povestea, amuzat, „păţaniile” sale cu polifonia, disciplină extrem de dificilă pe care s-a decis să o „învingă”, atingând apoi mari performanţe. De altfel, a avut o preferinţă pentru această sintaxă, utilizând-o deseori în compoziţiile sale.

L-am întrebat, odată, care este compozitorul său preferat şi care a fost lucrarea simfonică decisivă pentru desăvârşirea gândirii sale componistice. I-a menţionat pe Rimski-Korsakov, cu Şeherezada, şi pe Stravinski, cu Sacre du Printemps. Cred că aceste două „preferinţe” spun multe despre concepţia sa componistică.

Nicolae Georgescu a ales să ducă o viaţă discretă. A fost, o viaţă întreagă, profesor de pian la Şcoala de Muzică 5 din Bucureşti; a fost membru al Uniunii Compozitorilor la secţia corală, prezentând adesea lucrări şi la secţia Didactică, deoarece a scris multe lucrări pentru copii, cu uz didactic.

Procesul de recuperare şi de ordonare a creaţiilor sale este în curs de desfăşurare. Nicolae Georgescu a scris foarte mult pentru cor, şi a realizat multe aranjamente corale, din folclor şi din muzica bizantină. A scris lucrări pentru serviciul religios ortodox, dar şi pentru cel luteran, locuind foarte aproape de Biserica Luterană şi mergând deseori acolo. Dintre lucrările pentru serviciul liturgic ortodox, s-a impus şi se cântă duminică de duminică, în multe biserici bucureştene, armonizarea laIubi-te-voi, Doamne. Tot pentru Liturghie a mai scris şi Pre Tine te lăudăm şi Tatăl nostru. Alte lucrări religioase – printre cele mai cunoscute şi mai apreciate se numără Coboară, luminăZiua Învierii, Stol de făclii, Atunci El a strigat, Troparul Sfintei Parascheva, Colind, iar dintre lucrările în stil folcloric – Mociriţă cu trifoi şi Joc din Oaş.

Nicolae Georgescu a fost foarte apropiat de Corul „D. D. Botez”, pe care l-a însoţit în majoritatea turneelor, acompaniind la pian sau la orgă. Corul i-a cântat adesea lucrările în concert. Urmează ca în decursul acestui an să fie organizat un concert în memoria sa, în care se vor cânta mai multe opus-uri semnate de către compozitor.

Este o sarcină dificilă aceea de a redacta un articol despre cineva trecut la cele veşnice, cu atât mai mult cu cât cel despre care scrii îţi este cunoscut, şi – mai mult – prieten. Aş vrea, însă, ca aceia dintre cititori care vor citi aceste rânduri, să îşi îndrepte atenţia şi spre lucrările publicate în continuarea acestor rânduri. Nimic nu vorbeşte mai bine despre un compozitor decât însăşi creaţia sa. Ziua învieriiCoboară, lumină sau Tatăl nostru sunt lucrări care trebuie să fie cunoscute şi cântate, valoarea lor fiind incontestabilă.

Nicolae Georgescu a trecut la cele veşnice pe 18 martie 2011.

Veronica Anghelescu

 

Alte articole (semnate de Valentin Petculescu)

https://no14plusminus.ro/2011/04/10/cine-a-fost-nicolae-georgescu/

https://no14plusminus.ro/2012/03/10/o-evocare-nicolae-georgescu-portret-in-doua-dimensiuni/

*

Partituri Nicolae Georgescu

Nicolae Georgescu – Iubi-te-voi

Nicolae Georgescu – Stol de faclii (neterminat)

Nicolae Georgescu – Preludiu bizantin

Nicolae Georgescu – Schite

Nicolae Georgescu – Pre Tine

*

Fotografii Nicolae Georgescu

12Scan_20170325 (2)Scan_20170325

 

 

 

 

Wellington Müller Bujokas and the Love for Romanian Music

dsc03756It does not happen to me very often to make friends online, but when it does happen, eventually, I know that will be one important friendship. Such was the case with Wellington Bujokas, whom I had become acquainted with… on YouTube! Because of constantly uploading Romanian music on No14 Plus Minus’ YouTube Channel, I had grown quite a collection of musical works which constantly attracted attention and many people would write to me to ask for further information about one opus or another or to inquire how might they find scores.

Wellington had started commenting upon a work by Stefan Niculescu, the score of which I happened to have, and thus we had quickly become friends and started discussing topics from music to foreign affairs. To my great joy and surprise, Wellington knew a lot about the Romanian contemporary music, much more than my own fellow musicians from over here – but that is always the case with the passionate people – and Wellington loves contemporary music with a passion. I am truly happy to have met someone who loves and knows contemporary music in such a manner, without being a musician himself.

I was pretty amazed to find out he did not live far from Romania – in Moscow, where he was working – despite of being born and educated in Brazil. I told him about our major contemporary music festivals – SIMN and Meridian, and he decided to come attend the SIMN Festival in 2015. It was absolutely fantastic to meet in person and spend many hours discussing about music, composers and walk around the city in search of CDs, scores and Vinyl. He wanted to meet absolutely everyone and many other composers were thrilled to meet someone who was so passionate about our music.

Wellington Bujokas graduated in Social Communication and Journalism from the Federal University of Paraná, in Brazil.  Furthermore, he studied at the Diplomatic Academy of Brazil (Rio Branco Institute) for one year and a half. As he had studied the Russian language in Brazil, he was interested in working in Russian-speaking countries. For this reason, he looked for work in Kazakhstan and Russia.

Since then, he has been working as diplomat, first in Brazil (2011), then in Kazakhstan, in the capital city of Astana (2011-2013) and finally in Russia, in the Capital city of Moscow (2013-2017). He was in charge of cultural issues in Astana, but because of his love of music, he organized 20 concerts in Moscow, some of them presenting Romanian music.

As a diplomat, he is currently working on promoting the Portuguese language. He is also preparing a second book of poetry for publishing. The first was published in 2012. We are looking forward to reading them!

This is a very small portrait of someone whom I consider a truly great and wonderful person, who deserves so much more attention and exposure and all the help he can get in order to accomplish his mission – a mission which was not assigned by anyone other than his own passion and love of music, and I find this truly extraordinary. I wish there were more people like him even here, in our country which so lacks music promoters, agents and cultural managers. A truly important lesson can be learnt from my friend Wellington – that passion, good taste and determination can make any dream come true.

By his own means and efforts, Wellington has recently organized two concerts of Romanian and Brazilian music in Moscow. I applaud his efforts, may they be rewarded by much more than this small article.

Veronica Anghelescu

De ziua Antoanetei Tănăsescu

1Este greu să scrii despre acele ființe care ți-au însemnat sufletul într-atât încât nici nu îți poți imagina ce ai fi fost tu, cum ar fi fost destinul tău, fără ele. Așa îmi este și mie greu acum să scriu despre Antoaneta Tănăsescu, a cărei zi de naștere ar fi fost azi, pe 17 ianuarie. Cei apropiați ei mi-au spus că ei nu i-ar fi plăcut să se scrie despre ea; dar cred că, de data aceasta, scriu mai mult… despre mine.

Antoaneta Tănăsescu a fost profesoara mea de Teoria Literaturii pe parcursul a trei ani, când efectuam studii de filologie la Facultatea de Litere a Universității de București. Încă mi se pare îngrozitor și aproape de neconceput să vorbesc despre ea la timpul trecut; ea nu mai este printre noi din 2013. Pentru ea, am fost un simplu student, poate chiar din categoria celor agasanți și enervant de plicticoși. Pentru mine, ea a fost, este – și va rămâne pentru totdeauna – un zeu și o dovadă vie că, în deseori blamata noastră Românie, există oameni de o valoare și o seriozitate (dar în același timp și de o colosală modestie) ce nu pot fi măsurate în vreun fel.

Pe Antoaneta Tănăsescu am cunoscut-o pe 29 februarie 2000 și păstrez această dată în amintire pentru că este, cum spunea chiar ea, o zi întemeietoare de lumi. Cursul său de Teoria Literaturii era ceva atât de vast și de cuprinzător, încât am realizat imediat că doar seriozitatea și orele îndelungate de lectură aveau să mă facă să… trec examenul, despre care, desigur, circulau legende terifiante. M-am afundat în mrejele teoriei literaturii cu voluptatea și disperarea discipolului ce vrea, mai ales, să nu își dezamăgească maestrul. Domeniul îmi era cvasi-necunoscut, dar – treptat, treptat, am început să pătrund subtilele nuanțe ale abstractului și teoreticului, să le prețuiesc și, mai ales, să le înțeleg.

Bibliografia dictată de Antoaneta Tănăsescu la începutul primului curs, pe acel 29 februarie, a fost poarta prin care mi s-au deschis drumuri pe care încă le parcurg. Citeam și încercam să înțeleg; citeam și adoram sau detestam teancuri întregi de volume ce se acumulau pe măsuța mea de la sala de lectură. Barthes! Saussure! Jakobson, Genette, Deleuze! Ah – pe Deleuze mi-l amintesc de parcă l-aș fi citit ieri, înverșunându-mă în textele lui care deseori suscitau din partea-mi reacții similare parcurgerii unui roman de Dostoievski. Dar citeam, pentru că așa spusese ea, multe alte “ciudățenii” pentru care îi voi fi totdeauna recunoscătoare: Kant, Hegel, Albert Einstein (?), discursuri din parlament, Machiavelli, Ion Caramitru, Eugen Ionescu, Hamlet din diferite perspective… Mă gândesc la toate acestea cu nostalgie copleșitoare și cu recunoștința de a fi cunoscut o astfel de ființă, printre cele mai nobile și mai strălucitoare pe care le port în suflet. M-a făcut să vreau mai mult de la mine în fiecare clipă, să caut profunzimea, modelul secret al tuturor înfăptuirilor artistice; m-a făcut – nu un cititor al teoriei, ci un iubitor al acesteia pentru totdeauna; mi-a cerut mult, adeseori încredințându-mi mici teme de cercetare ce păreau la o primă vedere imposibile.

Îmi amintesc cu aceeași dragoste și nostalgie de o provocare academică pe care mi-o adresase pentru că știa că am răbdare (una dintre foarte puținele mele calități) – aceea de a găsi douăzeci de romane care încep cu Nu. Participam la unul dintre cursurile sale celebre, Retorica negației și a contestației, fiind oarecum mai mică decât colegii mei (ei erau la master, eu… doar în anul al II-lea, dar ca orice discipol persistent, îmi urmam… maestra pretutindeni (deseori enervând-o). Voiam să fac o impresie bună – așa că, timp de câteva săptămâni, am parcurs – carte cu carte – toate bibliotecile prietenilor, obținând, în final, un document ce conținea 117 romane care începeau cu cuvântul Nu.  O oră de discuții pe tema acelui document, atenția și bunăvoința ei, un zâmbet – vor rămâne mai importante ca orice bursă sau premiu.

scan_20170117Nu vreau să redactez aici o biografie a Antoanetei Tănăsescu (poate fi găsită pe Wikipedia); vreau doar să împărtășesc amintiri care-mi sunt dragi, și pe care le vor recunoaște toți cei ce au cunoscut-o și iubit-o. Aș vrea să pot cuprinde, cumva, în cuvinte făptura ei minunată. Veșmintele ei verzi; lănțișorul cu un medalion ciudat din argint; țigările pe care le fuma, sfătuindu-ne cu asprime pe noi, cei mici, să nu fumăm; mersul ei calm și măsurat; scrisul mărunt și orientat în sus. Păstrez și acum câteva bilețele scrise de mâna ei, pentru că acestea sunt comorile mele – o prezență de curs, o notă pe marginea unui referat; un număr de telefon; un autograf pe un volum. Strada Mântuleasa.

La examenul de Teoria Literaturii, cel temut și legendar, am luat nota 10. Învățasem săptămâni întregi, ore în șir în fiecare zi; nu cred că putea fi altfel; m-am bucurat, pentru că fusese pentru prima dată când vorbise cu mine (“Felicitări! Aveți nota 10. Nu se întâmplă des. Carnetul!” – ce cuvinte importante pentru un student!). Nenumărate examene am dat de atunci, în sesiuni de licență, master, doctorat; niciodată nu-l voi uita pe acela, însă, pentru simplul și sentimentalul motiv că, un moment, a fost conștientă de existența mea.

Spuneam că nu voi scrie despre ea, ci mai mult despre mine, și iată că așa este. M-am rătăcit printre amintiri și nu știu dacă, pentru o clipă, am reușit să conturez un portret logic și coerent (sau ilogic și dezordonat; un portret, oricum ar fi) al Antoanetei Tănăsescu. Plecarea ei dintre noi a fost pentru mine o tragedie personală, căreia i-am făcut față cu foarte mare greutate. Și nu știu cum să dau un sens acestei suferințe ce încă îmi arde sufletul, altfel decât scriind despre ea. Nu știu dacă ei i-ar fi plăcut; era dură, necruțătoare cu ceea ce scriau studenții; se pare că despre ea însăși nu îi plăcea să se scrie. Eu știu atât, că scriind despre ea, scriu despre mie, mă înțeleg pe mine mai bine, pentru că o imensă parte din mine poartă numele ei iubit; fără ea, nu aș fi scris un rând; nu aș fi citit multe; fără ea, sunt destul de sigură că nu aș fi început să meditez asupra conceptelor critice și operaționale (fapt esențial pentru orice om de cultură) decât mult, mult mai târziu.

Îi duceau flori, studenții; catedra ei era mai mereu plină de frumoși trandafiri roșii. Acum, aceștia se odihnesc pe mormântul ei, pe care l-am vizitat recent. Să ne amintim acest fapt de o covârșitoare banalitate – cei pe care-i iubim pot pleca oricând; nu ne rămâne decât umbra dureroasă a amintirii; nu rămâne decât ecoul pașilor săi, îndreptându-se spre sala 117.

Veronica Anghelescu

scan_20170117-2

Portretul unui muzician complet – Felician Roșca

img_0010Se împlinesc cinci ani de când am avut bucuria de a cunoaște un om ce mi-a marcat destinul profesional așa cum puțini alții au reușit: numele său este Felician Roșca. Eram studentă pe atunci, pregătindu-mă pentru admiterea la Master-ul de Compoziție al Universității Naționale de Muzică din București. În calitate de jurnalist al Revistei noastre, am mers pe atunci la Timișoara pentru a realiza un reportaj cu ocazia Timorgelfest – cel mai important festival de muzică de orgă din România, organizat și coordonat de Felician Roșca, cel care, înainte de orice, este interpret, cu totul dedicat instrumentului pe care a ales să-l slujească – orga.

Organist, muzicolog, pedagog şi publicist, Felician Roșca (născut în 1953) este unul din remarcabilii organiști ai generației contemporane românești. În prezent, este titularul clasei de orgă de la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Muzică.

Este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR) din anul 2005, Președinte al Societății Române de Imnologie (2008); membru al Societății Internaționale de Imnologie (IAH) din anul 1995, membru al Societății “Sigismund Toduţă” din Cluj-Napoca (1997),

Felician Roșca este absolvent al Conservatorului “Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, specializarea orgă (1977). În anii ce au urmat absolvenței, a participat la cursuri de măiestrie cu profesori ca Milan Schlechta din Praga, Simon Peres din Franţa, cel care îl îndrumă în tainele muzicii medievale, mai apoi cu profesorul Lehotka Gabor de la Universitatea Națională de Muzică ,,Franz Liszt’’ din Budapesta, cu care face un stadiu de interpretare organistică.

In anii de dinainte de 1990 s-a remarcat prin concertele susținute la Ateneul Român, în Studioul Radio cu orchestra Radio, Biserica Neagră din Brașov, Biserica Evanghelică din Sibiu. Prin eforturi proprii, achiziționează o orgă clasică cu tuburi pe care susține sute de concerte, orga proprie fiind instalată în spațiul public al Casei de Cultură de la Alba Iulia şi mai apoi la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Notorii rămân festivalurile Tinerețea Capodoperelor de la Alba Iulia, şi Zilele muzicii de orgă de la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Merită remarcate expozițiile Michael HaydnDocumente muzicale orădene, Instrumente muzicale tradiționale şi conferințele prezentate in cadrul activității științifice de la muzeul orădean. Cu toate restricțiile din acești ani este invitat şi susține concerte în Germania, Ungaria, USA, Rusia, Cehoslovacia etc. unde participă la festivaluri de anvergură internațională sau în concerte şi recitaluri individuale. Din anul 1991, odată cu reînființarea Facultății de Muzică din Timişoara din cadrul Universității de vest din Timişoara este profesor pentru specialitatea orgă şi acompaniament pentru orgă.

Din anul 1991 este invitat ca profesor de orgă la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Muzică. Studenții săi de la clasele de licență şi master sunt constant prezenți în concerte naționale şi internaționale.

În anul 2000 susține examenul de Doctor în Arte – Muzică la Academiei de Muzică “ Gh. Dima” din Cluj-Napoca, cu teza din domeniul muzicologiei “Incursiune în arta şi pedagogia organistică de pe teritoriul României”, coordonator Prof. univ.  dr. Eduard Terenyi. Din anul 2007 este expert ARACIS, iar din anul 2009 este expert ACPART.

Este director al mai multe festivaluri naționale şi internaționale ca: Festivalul muzicii de orgă din Banat –Timorgelfest, care în 2012 a ajuns la a XII-a ediție, Arta organistică românească (cu concerte în Ungaria, Polonia, Austria,  Italia) şi director al Seminariilor de Imnologie. Este directorul  grantului de cercetare CNCSIS cu tema Evidența orgilor din România.

A contribuit activ la construirea in ultimii 10 ani a cel puțin doua orgi clasice de factură neobarocă, la Facultatea de Muzică din Timișoara și în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din Timișoara precum și la achiziționarea a două orgi Viscount Prestige 100 în Aula Magna de la Universitatea de Vest din Timișoara și Vivace 30, ca instrument de studiu.

Felician Roșca desfășoară o amplă activitate ca interpret organist în țară şi străinătate. A susținut concerte de orgă la Ateneul Român Bucureşti, Sala Radio Bucureşti, Palatul Culturii Târgu Mureş, Filarmonicile de Stat din Oradea, Arad, Târgu Mureș, Satu Mare, Timişoara precum şi în biserici cu orgi de renume din Brașov, Sibiu, Mediaș, Sighișoara etc. Ca solist organist a avut concerte şi turnee de concerte (menționăm doar concertele de după anul 1990) în Germania (1990, 1996, 1997, 2002), Ungaria (1991, 1995, 1999, 2000, 2002, 2004, 2007, 2008, 2009, 2012, 2013, 2014), Republica Moldova (2001) Austria (1998, 1999, 2007, 2008, 2009), Rusia (1992, 1994), Belarus (1991, 2010, 2014), Franța (1997, 2010, 2012), Danemarca (1995,1998), Anglia (1998), Statele Unite ale Americii (1988, 2008, 2011), Canada (2003, 2011), Polonia (2007, 2012), Italia (2008, 2009, 2010, 2012, 2013), Spania (2013), Republica Cehă (2014).

Felician Roșca este, de asemenea, un reputat muzicolog. Dintre multiplele volume publicate, amintim: Arta şi pedagogia organistică din România în context european. Editura Mirton 2000; Metodica interpretării. Modele de analiză în arta organistică. Editura Signata 2001; Coralul protestantJohann Sebastian Bach, partitele de coral pentru orgă. Editura Mirton 2002; De la începuturi la Johann Sebastian Bach. Editura Mirton, 2003 ; George Enescu. Lucrări şi transcripții pentru orgă, editura Universității de Vest din Timişoara, Timişoara, 2007; în cooperare cu prof. dr. Csanadi Laszlo Dezvoltarea orgii italiene şi activitatea familiei Mascioni; Il Transylvano de Girolamo Diruta sau Muzica renascentistă de la Alba Iulia, editura Universității de Vest din Timişoara, Timişoara, 2007,Orgile din România (editor coordonator) editura Brumar, Timişoara, 2008, Romanian Protestant Hymns, editura Brumar, 2011.

Iată, așadar, profilul unui muzician complet. Felician Roșca are darul de a inspira încredere și dorință de autoperfecționare tuturor studenților săi; deși nu m-am numărat, propriu-zis, printre ei, mă consider unul dintre discipolii săi. De-a lungul timpului, mi-a insuflat dorința de a scrie pentru orgă, încurajându-mă în acest sens și cântându-mi lucrările pe tot globul; ce alt dar mai prețios poate fi oferit de către un mare interpret unui compozitor aflat la început de drum? I-am scris și dedicat Maestrului Felician Roșca patru lucrări, una vocal-simfonică (Le Vendredi Noir) și trei pentru orgă solo (Crossroads, Toute l’âme résumée și, recent, pentru a marca cinci ani de la debutul acestei minunate prietenii, Leaves of the Heaven Tree).

Vă invit să ascultați o lucrare în minunata interpretare a Maestrului Felician Roșca:

Veronica Anghelescu

Articol publicat original în Revista No14 Plus Minus

Portretul unui muzician complet – Felician Roșca