O pisică împotriva melancoliei de Valentin Petculescu

O pisică împotriva melancoliei de Valentin Petculescu

(O povestire despre Poezie)

 

20180513_202549.jpgCând Valentin Petculescu mi-a dăruit ultima sa carte de poezie și am început s-o citesc, am știut imediat că voi scrie despre ea, dintr-o necesitate lăuntrică; simt nevoia să scriu despre majoritatea lucrurilor și experiențelor ce-mi însemnează, într-un fel sau altul sufletul. Nu scriu pentru că Valentin Petculescu îmi este unul dintre cei mai dragi prieteni și pentru că sunt, de mulți ani, un admirator sincer și entuziast al creațiilor sale – fie ele muzicale, literare sau, mai nou, plastice (pictează minunat!). Nu acesta este motivul. În fapt, motivul pentru care scriu aceste lucruri este acela că Pisica împotriva melancoliei (titlul volumului de poezii) este o carte ce m-a făcut să mă opresc, pentru o clipă, în iureșul vieții, să ascult, să meditez, să mă gândesc la cât de puțin timp avem, la cât de bogate sunt clipele ce se scurg și la cât de mult am vrea să le păstrăm. Eu scriu povestiri pentru a-mi așeza mai bine în inimă amintirile; Valentin le îmbracă în haina mai nobilă și mai plină de grație a poeziei.

Aceasta este, în fapt, tot o povestire: vă povestesc – nu cartea, căci cum s-ar putea povesti o carte de poezii? – ci experiența mea, citind-o. Cred că cel mai greu se scrie despre poezie. În afara cazurilor în care inautenticul este ușor perceptibil – și deci, nu merită nici să citești, nici să scrii despre, a citi și a realiza analiza unui volum de poeme este un act de contemplație în sine, pentru că poezia nu exprimă, ci creează frumusețea și miraculosul, elevația și ascensiunea (chiar și atunci când se fixează în estetica urâtului). Ca în orice act de contemplație, mai întâi privești, asculți, și lași tăcerea să se aștearnă, căci nu e nimic de spus. Poezia este un portal, un medium, o ușă către ceva ce poate fi doar intuit, presimțit, în treacăt; miezul poeziei este inefabil și esențial; acel miez – starea ce a generat-o, imaginea din spatele cuvintelor – poate fi perceput de cititor – și am încercat și eu, la fiecare pas – dar nu ca prezență, ci, cred, doar ca absență.

Despre Valentin Petculescu aș putea povesti în zeci de pagini; pentru că se cuvine să cunoaștem și omul, biografia sa (pe scurt) își are locul în această povestire. S-a născut la 16 martie 1947; este un muzician prolific, absolvent al Universității Naționale de Muzică din București (pe atunci, Conservatorul Ciprian Porumbescu) – unde a studiat între anii 1966-1971. Este Profesor Universitar la disciplina Armonie – astfel am avut și eu ocazia de a-l cunoaște. Pentru cei care nu sunt muzicieni și se întreabă, atât metaforic cât și practic ce este aceea armonia – pe scurt, este una dintre disciplinele muzicale cele mai complexe, ocupându-se cu studiul legilor complexe ale sistemului tonal – cel care era folosit de Haydn, Mozart, Beethoven și alți compozitori clasici și apoi de cei romantici și post-romantici pentru elaborarea compozițiilor lor; așadar, este una dintre disciplinele ce stau la baza compoziției muzicale. Cum era firesc, dragostea sa pentru muzică s-a reflectat din plin și în creația literară – atât în cea dedicată copiilor (Valentin Petculescu a elaborat multiple lucrări pentru cei mici, printre care Opt zmeie colorate, Mic dicționar poetico-muzical) cât și în poezie și proză. Este autorul a șase volume de poezie și sunt bucuroasă că toate își află un loc de cinste și în biblioteca mea.

Citindu-i întreaga creație, am avut cumva prilejul să urmăresc anumite teme recurente, modalități de construcție, modalități de a fi în starea de poezie. Îi spuneam, odată, că aș recunoaște o poezie scrisă de el, chiar dacă nu ar fi semnată – pentru că am ajuns să cunosc sau să presimt, cumva, acel miez inefabil ce-i este specific doar lui.

O pisică împotriva melancoliei, își intitulează poetul acest volum. Este și titlul uneia dintre poeziile incluse în carte. Melancolia, sau armele împotriva acesteia, nu reprezintă, însă, tema preponderentă pe care autorul o îmbrățișează în această carte și în altele. Poezia este ea însăși o armă împotriva negurilor de orice fel, sau o scufundare în însăși negura. De fapt, Valentin Petculescu scrie despre moarte și absență; despre prea târziul care generează o profundă criză a ființei, până la autoanihilare. Citind, am încercat să decelez acea stare pe care autorul însuși a trăit-o scriind – consider că acesta este exercițiul cel mai important în momentul lecturii poeziei – tristețea, dar nu una patologică, ci în nuanțe de gri, o tristețe ploioasă, a penumbrei, ce creează acel ton adecvat pentru transmiterea impresiei de frumusețe. Cum spune Edgar Allan Poe, frumusețea, în formele ei cele mai înalte, face sufletul sensibil să se topească în lacrimi[1] iar melancolia este cel mai potrivit dintre tonurile poetice.

Despre moarte, așadar, scrie poetul, fără a sugera ceva anume, fără a face vreo aluzie, căci el nu vrea să spună decât ce spune. Când se lasă frigul: e pe-aproape Cernita Doamnă / cea cu un trandafir uscat în gură.[2] Și apa a înghețat: sperând s-o reîntâlnească / dar prigoria înghețase / odată cu apa cu aerul / odată cu timpul. Cel mai mult îmi plăcea asistenta din Martinica: când a fost mutată la altă secție / am fost mutat și eu / nu știu exact unde / noroc că am luat cu mine / pastilele de somn și mirosul ei de vanilie. S-a mai sinucis o chelneriță: au depus-o unde-s toți cei / care trec dincolo / i-au aflat numele doar când s-au uitat în acte / printre ele și un dolar / ultimul bacșiș. Băiatul care aduce moartea:  Homer a îmbătrânit / în doar o lună / și duce ultima lui telegramă / pe care-i scris chiar numele lui. Nu știi ce rol ți-a fot rezervat: vei fi sigur Lopahin nefericitule / sfârșitul poveștii. Și metroul trecea prin Kaunas: prin odaia Martei / care-i ca de obicei plecată / sunt la coafor la muzeu la piață / chestii d-astea. Să nu-l amestecăm pe Dumnezeu în amurgurile noastre: nu bat nu scuip nu afurisesc / mulțumescu-ți ție muzică / și să nu-l mai amestecăm pe Dumnezeu / în amurgurile noastre. O să lipsesc puțin: o să lipsesc puțin / să nu mă așteptați.

Ființa nu înfruntă moartea, nu se revoltă în fața ei (dar în alte volume am perceput și trăit acest sentiment, al refuzului și neacceptării, ce m-a făcut să mă cutremur). Privirea este ațintită calm și resemnat asupra morții care modifică și deformează lumea, transformând-o în neant și tăcere – irealizarea lumii[3]. Ajungem și la inima acestei cărți, miezul său tragic. Ființa poetică scrie pentru a-și întemeia existența, a și-o justifica sieși în fața arbitrarului morții – scrisul este un act existențial, așadar, o decizie existențială, o necesitate interioară (spirituală, și nu poetică) strictă. Scriu și plâng: plâng și scriu / și tot așa / cu mici variațiuni / am mai scris asta / am mai plâns / spre seară totul se termină / într-o lumină acid-sângerie / cântă păsările nopții / Marta geme în somn / și-și cheamă cu glas stins tinerețea / apoi totul e dat cu var / un zid proaspăt vopsit / cu lacrimi / scriu. Actul de a scrie poezie este, așadar, un act de creație în ordinea ființei, iar poezia însăși se întemeiază ontologic. Trebuia să vină eclipsa: și eclipsa – nu știm de ce – / n-a mai fost / minuni n-au mi fost / război cu Troia n-a mai fost / și-n general lucrurile au fost amânate / sine die / până la următorul meu poem. Îngerul și-a strâns frumos aripile: (…) Marta / când mi-a spus simplu: eu plec / ce să mai scrii? ce să mai spui? Îngerii ca îngerii / nu-i simți nu-i pipăi / sunt ca florile pe care nu le vezi / da-ți colorează visele. Și patul era în derivă: înnebunise de tot camera mea / și eu stăteam în mijlocul ei / puțin speriat / puțin uimit. La concertul de adio: uite și-o floare cu dedicație / de la Gigi / o pun pe pian închid ușor capacul / ca pe-o fragilă piatră tombală / sting lumina / ies. Ce om neînarmat: nimic nu te mai atrage / nimic nu te mai sperie / știi că toate poveștile au / același unic și ironic sfârșit.

În jurul temei morții gravitează toate celelalte, converg către ea. Singurătatea (Plouă: plouă sau poate-i doar o metaforă / înecată-n albastrul orbitor / al cerului. Marilena de la 7: versurile au fost mica lui răzbunare / pe urmă inevitabila tăcere de o sută de ani / case closed. Te-ai obișnuit și fără prieteni: știi că sunt bine acolo unde sunt / uneori îi mai chemi la câte o cafea / stau înghesuiți pe sofaua violetă din sufragerie / tăcuți ca niște păpuși suprarealiste); criza profundă a ființei, la nivel identitar (Portret de compozitor? nu ești compozitor / nu ești nici scriitor / trăiești. Am probat o cămașă: mă bag în halatul ponosit / primit de la nașa Teodora acum zece ani / ăsta-i de mine / și e cald / și mi-e bine. Încerc să scriu ceva: mâzgălesc totuși ceva / în genunchi pe burtă / cu capul arzând ca o torță / scriu: și eu am fost un om. E o minune că-n poezie nu trebuie să demonstrezi nimic: doar să afirmi să povestești / ca-n cărțile sfinte / umbli totuși la retorică la stil / trebuie să fii crezut / altfel de ce să mai scrii.  Viața mea pe scurt: am fost / am făcut / am desenat ceva / ce nici nu poate fi gândit); poezia ca salvare, poezia ca inutilitate în iureșul vieții, poezia ca alegere – în dublu sens; prin prisma angoasei ce deconstruiește esențele sufletului, poezia este văzută ca o alegere greșită (Azi nu scrii poezie: la urma urmelor se poate trăi și fără poezie / nu fără fasole scăzută. Când o fi să fie: io ți-am zis să lași dracu poezia / că ai familie de întreținut. Fericiți cei ce aleg bine: am ales fotografiile în sepia / din care azi au rămas doar ramele / în care-ar sta bine niște marine / fericiți cei ce aleg bine); contemplația banalului, a prozaicului – contemplație ce maschează stângaci o profundă angoasă, apropiată disoluției și absenței (Plouă: au și ele probleme cu oasele / cum am și eu / și văru-meu Ian / pe care-l tot pomenesc / și el nu zice nimic. Așa spunea mereu: asta-i doar o casă / ăsta-i doar un cal / ăștia-s doar niște bani / ca și cum toate astea / nici n-ar fi contat / ca și cum ar fi știut el / ce-i dincolo și cum trebuie să trăiești / așa și-a trecut și tinerețea zicând / asta-i doar o nenorocită de viață / așa a și murit. Un dublu curcubeu încrucișat: de la rubrica Meteo afli / cel mai mult despre / lipsa de mister a lumii).

În acest spațiu-timp poetic disolutiv există personaje – poate de aceea îmi este și mie ușor să povestesc. Marta este mereu plecată undeva (dincolo…); Marilena își pune capăt zilelor, vărul Ian are probleme cu oasele; Mini, florile și păsările sunt îngerii acestor poeme, promisiuni ale speranței și purității. Alături de acestea, cuvintele însele au o deosebită forță plastică (potențată de faptul că autorul este, în același timp, muzician și pictor). Cuvintele ce slujesc transpunerii imaginației poetului în pagină se organizează cel mai adesea muzical, adică riguros (nimic nu este gratuit sau întâmplător). Este un limbaj esențial, ca orice alt limbaj poetic, care încorporează noțiuni pure (și de aceea greu de definit ori… de povestit) în sens platonician. Poezia sa gravitează în jurul temei morții și a absenței, iar limbajul sau este cu atât mai mult un limbaj al absenței. Valorile pozitive și negative, imaginile ce reflectă banalul și prozaicul, unele ce se apropie chiar de estetica urâtului (fără a o atinge, însă) și asocierile șocante, neobișnuite, anamorfozele (O balenă eșuată pe un câmp de maci: Dar mă intrigă macii / e doar butaforie? / e doar soare distilat în creuzetele nopții? Submarinul galben era mai mult roz: așa se scrie istoria / culorile se scurg / se preling se amestecă / viermuiesc precum șerpii ghiftuiți cu păsări / cel mai adesea cântătoare) au ca scop subminarea frumosului convențional și configurarea unei lumi poetice cu totul particulare. Cum spunea Valery, „toate obiectele posibile ale lumii obișnuite, externă sau interioară, evenimentele, sentimentele și actele se află deodată într-o relație imposibil de definit, dar miraculos de adecvată[4].”

Despre muzicalitatea nobilă a acestei poezii se cuvine un cuvânt. Tonurile sale sunt rafinate în cel mai înalt grad; citarea exemplelor nu ar face decât să văduvească cititorul de bucuria propriilor descoperiri. Asocierile, plastice nu în sens pictural de această dată, ci în sens muzical, reflectă o gândire poetică în care muzicalul are un rol central, este instrumentul care configurează limbajul. Nuanțele corespund semitonurilor muzicale (ba chiar, îmi permit a observa, fragmentărilor mai mici decât atât, sferturilor de ton), ca în volutele cromatice wagneriene. Poezia acestui volum este ea însăși stare muzicală, statornicită într-un mod evocator vag în mod intenționat, indeterminat și ambiguu; aceasta este pentru că muzica este, prin ea însăși, expresie nemijlocită a interiorității, lipsită de orice sens imitativ. Succesiunea muzicală a ideilor poetice este subordonată cursului emoțiilor despre care am vorbit și are, astfel, un caracter imprevizibil.

De ce această opțiune a poetului spre o muzicalizare a limbajului? Pentru a trasa în linii mai clare acea temă centrală a morții și absenței (asta dacă lucrurile care nu sunt mai pot avea contur). Imaginea poetică este un element al limbajului ca mijloc de schimb în sens lingvistic (transfer al mesajului de la autor la cititor); plasticitatea de orice tip este un semn al prezenței, al realului, chiar al arbitrarului (hazardului?); doar absența este muzicală.

„Aproape nimeni nu mai citește poezie,” îmi mărturisea recent Valentin Petculescu – una dintre marile sale mâhniri, și nu numai ale sale. De asemenea, aproape nimeni nu mai merge la concertele de muzică contemporană. Este ceva ce poeții sau muzicienii fac greșit? – îmi pun această întrebare la finalul acestei povestiri despre poezie. Cum Matei Călinescu spunea de asemenea – el însuși un căutător al răspunsului la această întrebare – nu. Nu e ceva ce artiștii fac în mod eronat – atâta timp cât actul de creație este unul autentic, cum subliniam și la început. Poezia și muzica au un public restrâns azi – care tinde, chiar, să se limiteze la poeții și compozitorii înșiși dar motivul nu trebuie căutat în căile de evoluție pe care s-a angajat arta modernă.[5] Într-o proporție mult mai mare a contribuit la acest fapt apariția așa-numitei societăți de consum; publicul nu mai are timp – sau gust – pentru poezie și muzica nobilă. De aceea, cartea de poeme a lui Valentin Petculescu – și multe alte frumoase cărți ale altor autori ce mi-au pricinuit bucurie – sunt critici directe și proteste ale spiritului împotriva falselor valori. Consumația, nota Matei Călinescu, e modul cel mai frenetic al lui a avea. Nimic mai opus lui decât, oricât de indirect, modul de a fi al poeziei[6].

Îi mulțumesc poetului Valentin Petculescu pentru că mi-a oferit posibilitatea de a adăuga o nouă, dragă mie povestire – aceste gânduri – la volumul pe care-l port în suflet și care, dacă ar avea un titlu, s-ar numi – poate – Despre ceea ce contează.

 

Veronica Anghelescu

[1] Beauty of whatever kind, in its supreme development, invariably excites the sensitive soul to tears. Melancholy is thus the most legitimate of all the poetical tones (Edgar Allan Poe, Filosofia compoziției, volumul Principiul poetic, trad. de Mira Stănculescu, prefață de Matei Călinescu, Ed. Univers, Buc., 1971)

[2] Titlurile poeziilor sunt marcate prin caractere italice

[3] Expresia îi aparține lui Matei Călinescu, în Conceptul modern de poezie, Editura Paralela 45, 2002.

[4] Paul Valéry, Poesie et pensée abstraite în Oeuvres, vol. 1, p. 1320

[5] Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie, op. cit. p. 226

[6] Ibidem, p. 226

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s