Preot Mihai Nuță (sau o povestire despre Angel)

Preot Mihai Nuță

(Angel)

(7 mai 1938 – 24 februarie 2012)

 

A venit timpul să scriu această povestire: povestirea despre Angel. De atâta timp o port în mine, iar cuvintele cresc și așteaptă să fie puse pe hârtie. Este greu, chiar și după atâția ani, șase – câți au trecut de la plecarea sa.  Ziua morții sale a fost cel mai cumplit lucru pe care l-am trăit vreodată, pentru că nu se mai întâmplase, încă, să pierd o altă ființă pe care să o fi iubit într-atât. Este știu de către cei apropiați mie – ce i-au fost și lui apropiați și dragi: eu eram Veronica, fata ce-l iubea pe Angel, preotul cel înalt și bun al lui Hristos, îl iubea ca pe un tată, un mentor și un înger, ca pe un soare și ca pe un zeu blând și luminos: și de aceea noi nu-i spuneam Mihai Nuță, sau Părinte Mihai, ci Angel. Angel al nostru. Iar el și-a acceptat porecla cu bunăvoință – și-i plăcea.

Sunt păstrătorul cuvintelor sale, a amintirilor sale, al inimii sale iubite; sunt cutia cu amintiri a lui Angel. Și pentru că și clipele vieții mele trec, aștern aceste amintiri pe hârtie. Pentru mine, pentru alții ce l-au iubit și, poate, și-l mai amintesc.

Dar încep cu câteva cuvinte biografice. S-a născut într-un sat apropiat de cel în care s-a întâmplat să cresc și eu: Bogați, din județul Argeș. Foarte aproape era satul meu: Dobrești. Părinții săi se numeau Vasile și Ana. Despre mama sa mi-a povestit duioase aduceri-aminte, cum era făptura pe care o iubise și prețuise mai mult decât pe oricine, și pe care niciodată nu o văzuse dormind, femeie harnică, obișnuită cu viața grea, ce se așeza în pat mult după ce toți ceilalți adormiseră și se trezea devreme în zori.

De timpuriu a știut că va deveni preot, având o voce limpede și frumoasă de tenor. A urmat cursurile Seminarului, apoi pe cele ale Facultății de Teologie din București, absolvind în 1963. Pe 18 martie 1965 s-a căsătorit cu Alexandra Rodica, iar în anul următor s-a născut unicul lor fiu, Gabriel-Valeriu, ce locuiește azi în străinătate.

Pe 1 octombrie 1965 este angajat cântăreț la Parohia Așezămintele Brâncovenești Domnița Bălașa, biserica ce i-a fost dragă toată viața, unde l-am cunoscut și eu, unde a slujit până în ultimele clipe ale vieții sale pământești. Pe 9 octombrie 1966 a fost hirotonit diacon și a rămas astfel (cum se întâmplă cu diaconii ce au voci deosebit de frumoase) timp de 30 de ani. A fost hirotonit preot pe 21 ianuarie 1996, pe seama aceleiași parohii. Nimic nu avea să îl despartă vreodată de biserica sa.

Tot aici l-am cunoscut și eu.

Aveam, cred, 14 ani când l-am văzut prima dată – la nunta unor prieteni ce urma să fie oficiată acolo. Ajunsesem puțin mai devreme, astfel încât am putut participa la Sfârșitul Liturghiei – el se îndrepta spre ușă, eu tocmai intram. S-a oprit să zâmbească fetiței îmbrăcate în alb, cu păr lung, ondulat. Fetița i-a zâmbit înapoi. Două suflete s-au întâlnit, iar prietenia lor avea să dăinuie aproape două decenii.

Mai târziu, ne-am reîntâlnit – eu, tânără studentă ce studia simultan Teatrul și Literele, el, același bun, calm, și minunat înger ce avea să vadă prin mine începând din ziua când am vorbit pentru prima dată – 8 aprilie 2001 – și până în ultima clipă. Toate negurile, tot zbuciumul omului tânăr, toată dorința de a cunoaște, toate clipele de rebeliune, frumusețea și urâțenia deopotrivă, Angel vedea tot.

Și nu pentru că era Preot – eu nu doar despre aceasta scriu aici, ci pentru că era prietenul meu, Prietenul, acea unică ființă ce putuse să țină în căușul mâinilor sale întregul meu suflet – și să-l ocrotească.

Ce dor îmi este de tine, Angel!!

Dar pentru că, pentru Angel, faptul de a fi Preot însemna Totul, am să vorbesc despre cum era. Nu era ca acei bătrâni și blânzi duhovnici ce adună zeci de mii de oameni la porțile chiliilor lor; Angel aduna, în schimb, o societate foarte diversă pe băncile și în biserica înconjurată de blocuri și magazine, un loc modern, aflat în inima tumultuoasă a Bucureștiului, într-un loc haotic, zgomotos și colorat cu de toate – cu cerșetori, cu doamne elegante și parfumate, cu bătrâne ce-și pierduseră cheile (Ah! Mama Niculina!) și măicuțe cocoșate ce puteau face curățenie în altar (Mama Dobra!). Oameni din cale-afară de normali și de ciudați – oameni așa cum suntem cu toții, cum era și el, alcătuiau cercul său de apropiați.

Dar Angel era un preot absolut minunat, cu o smerenie și o modestie desăvârșite; calm și grijuliu, atent la fiecare detaliu, cu minunatul, puternicul său glas umplând frumoasa biserică Domnița Bălașa și fiecare colț al inimii mele, Angel trăia cu Hristos. Nu vorbi cu mine azi, îmi spunea câteodată, la sfârșitul vreunei vecernii, când prea îl oboseam cu prostiile mele – trebuie să fiu atent la slujbă, zicea. Eu mă miram, căci slujba abia ce se terminase, apoi înțelegeam că ea continua în sufletul său și voia să o asculte și să o cânte acolo, în tăcere. În sine. Am învățat curând să tac fără ca el să-mi mai spună, căci sufletele noastre s-au sălășluit într-un unison perfect.

19577313_10154675532707727_6172872982747550289_o

(Aceasta este prima fotografie pe care i-am făcut-o vreodată, anul 2001)

Facultatea de Litere, unde îmi petreceam majoritatea timpului, era aproape – doar la o stație de metrou distanță. Cum foarte adesea nu mai găseam niciun loc liber la Bibliotecă, luam acasă cărțile și mă refugiam într-un colț al bisericii, sau afară pe scări, să citesc.

– Ce citești acolo? a întrebat.

Studii de literatură universală și comparată de Tudor Vianu, am răspuns pe nerăsuflate, căci peste două zile aveam examen la Teoria Literaturii și mă obseda.

– Cum, nu o carte de rugăciuni? se miră el, cu un zâmbet.

– S-ar putea spune și așa, am răspuns eu, căci cine eram eu să contest faptul că teoria literaturii era altceva decât o imensă rugăciune?

A râs cu bunăvoință, iar eu i-am întins o floare galbenă – și toată viața, apoi, i-am dus flori galbene, era culoarea noastră.

– Haide, nu mai sta pe scări, fetele nu ar trebui să stea pe scări, nu e încă suficient de cald, treci înăuntru.

– Eu? m-am mirat, bucuroasă că-mi vorbea, totuși!

– Avem treabă.

Era luni a Săptămânii Mari. Se făcea curățenie generală în Biserică și, foarte curând, Tudor Vianu mi-a fost răpit și așezat pe un dulap, fiindu-mi înmânate o mătură, un mop și, mai târziu, niște perii groase.

– Ia să văd, ești harnică? Ești bună de măritat? Că am un băiat…

– Am prieten, am protestat eu cu vehemență.

– N-ai niciun prieten, termină.

N-aveam, iar el părea să știe deja totul despre mine.

Săptămâna aceea, am stat mai mult acolo, la Biserică, ajutând la curățenie, spălând pe jos, ștergând praful și spălând o cantitate interminabilă de căni, pahare și candele. Toate erau activități ce-mi făceau plăcere – iar cunoscuții ce se întâmplau să mă mai vadă credeau, probabil, că sunt pe cale să îmi pierd mințile și să mă călugăresc, sau ceva în genul acesta. Angel râdea, îmi mai aducea diferite castronașe să spăl și mă sfătuia să îi las pe toți în pace.

Într-o zi, chiar, mă rugă să-i fac un serviciu. Fericită să-i fiu de folos, am acceptat imediat. Voia să merg până la o mănăstire aproape de Cheia, Suzana se numea – unde avea câteva dragi prietene printre măicuțe, ce țeseau minunate covoare la războiul de țesut și de la care cumpăra adeseori lucruri. Trebuiau duși niște bani acolo. Eu i-am împachetat bine într-o pungă și am plecat într-acolo.

– E frumos acolo, îmi spunea, dar vezi să nu cumva să-ți dea prin minte să rămâi la mănăstire, că am treabă multă cu tine!!

– Ce treabă? râdeam.

– Păi, să spălăm vasele!

Mi-am anunțat cu satisfacție niște prieteni ce se preocupau prea mult de soarta și preocupările mele că voi pleca la mănăstire (pe atunci nu exista Facebook și încă nu aveam nici măcar o adresă de email), și dusă am fost.

M-am întors deseori la prietenele sale de la Suzana, apoi, ce deveniseră și prietenele mele. În mare secret, înainte de a mă întoarce la București, Maica Fevronia îmi spusese să am mare grijă de părintele, deoarece este văzător cu duhul și deci foarte important și prețios oamenilor, și trebuie avu grijă de el, deoarece el prea adesea are grijă de alții și pe sine se lasă la sfârșit sau chiar uită de tot. În mulții ani ce aveau să urmeze, aveam să constat că era purul adevăr. Deseori uita de sine, îngrijindu-se prea mult de ceilalți. Nu știu ce înseamnă văzător cu duhul; știu că vedea durerea celuilalt și niciodată nu rămânea indiferent.

Ce dor ne e de tine, bunule Angel.

– Trebuie neapărat să nu mai fumezi, îmi zise.

– Dar nu…

– Nici măcar nu încerca, mă opri el.

– Dar de ce? am protestat eu. Și te rog să nu începi cu fumatul care e unealta diavolului sau mai știu eu ce prostii, da? Îmi place să fumez.

– Ești o proastă, îmi spuse sever. Ai o voce frumoasă și timbrată. În loc să fumezi, ai putea să cânți.

Am rămas stană de piatră.

– Să cânt? Dar eu nu știu notele!

– Pardon, nu știi notele? Dar ce anume faceți voi la Facultate?

Am clipit confuz.

– Păi, uh… teoria literaturii, engleză, cehă, lingvistică, literatură universală, pe urmă la cealaltă facultate fac istoria teatrului, actorie, dicție, mișcare scenică…

– Vai de mine, numai prostii, râse el. Mereu uit că nu ești studentă la Conservator.

8. Midnight Liturgy - AngelCumva, acele cuvinte mi-au rămas adânc întipărite în suflet, până în ziua în care am ajuns, după multă și încrâncenată muncă și luptă cu mine însămi, studentă la Conservator și absolventă a acestuia (în chiar anul în care bunul meu Angel a murit).

În anul 2001, m-am mutat din casa părinților mei într-un apartament în cartierul Crângași. Am luat drept colegi de apartament alți doi băieți – Zoli și Liviu – și o fată, Isabelle. Apartamentul era aproape gol. Dormeam pe niște saltele așezate direct pe jos, în loc de masă, la bucătărie, utilizam o ladă – iar în loc de scaune, altă ladă. Aveam două pisici. Eram foarte săraci, dar prietenia noastră era desăvârșită iar grația și harul erau nelipsite din apartamentul nostru, căci Angel venea aproape în fiecare săptămână la noi în vizită: îi plăcea la noi. Eram copiii lui. El avea grijă de noi, iar noi, cumva, de el. Ne aducea tot ce îi prisosea, iar noi foloseam tot: prosoape de la parastase; diferite haine vechi; într-o zi, mi-a adus un birou, iar mai apoi un pat uriaș, ca să nu mai dormim pe jos – iarna era foarte frig. Într-o zi, pe care nu o voi uita niciodată, mi-a adus un camion plin cu plante!

Angel, care iubea florile…

AngelEu găteam frumos și divers. Piața noastră din apropiere, Piața Crângași, era și unul din locurile sale preferate. Deseori când mergeam să îl văd, îmi spunea că ar da o raită prin piață pentru a cumpăra câteva legume. Se decise, într-o seară, să cumpere un pepene mare, pe care mi l-a încredințat, de altfel, să-l duc până acasă. Acolo, conform bunului său obicei, înainte de a-l mânca împreună cu ceilalți voioși colegi de apartament, decise să sfințească bucatele. Cum nu exista neapărat, o rugăciune pentru pepeni, a decis să improvizeze una: Doamne, așadar, începu abia stăpânindu-și râsul, iată sfințește Doamne acest pepene și pe aceștia care vor gusta din dânsul…

Nu știu de ce, dar ni s-a părut tuturor extrem de amuzant cum Domnul a sfințit pepenele nostru, cumpărat de Angel și cărat de mine, și din care au mâncat până și pisicile.

Apoi, mi-a împărtășit din adevăratele și grelele necazuri ale vieții sale, și am început să îl ajut – nu ca un copil neștiutor, ci ca un prieten gata de orice sacrificiu. Nu voi vorbi desigur, despre niciunul din acele necazuri, pentru că sunt tainele sale ce mi le-a încredințat și pe care nu le voi divulga niciodată. Avea nevoie de ajutor constant și consistent pentru rezolvarea unor probleme complexe și dificile, unele ce păreau a nu avea nicio rezolvare; zeci de drumuri trebuiau făcute (și nu putea, datorită programului liturgic) și documente trebuiau transmise dintr-un loc în altul, de la o persoană la alta. Mergeam, pentru el, oriunde. Au fost ani mai întunecați ai vieții sale, dar atunci am crescut și eu ca persoană, și prietenia noastră a devenit mai matură. Nu mai eram fetița studentă (deși eram) iar el nu mai era preaînaltul Preot mă făcea să tremur de emoție; eram doi oameni simpli, doi prieteni, pe care viața se decisese, într-un mod de neînțeles, să îi aducă, pur și simplu, pe aceeași pagină.

Prietenul meu, Angel…

Când aveam 23 de ani, l-am cunoscut pe cel ce-mi este astăzi soț. Așa cum orice tânăr își duce alesul inimii la părinții săi pentru a-l cunoaște, eu mi-am dus logodnicul la Angel. Angel l-a iubit pe Adrian din prima clipă. Mi-a spus că acesta este. Iar Adrian l-a iubit la rându-i, în anii ce au urmat, și mai apoi s-a legat între ei acea binecuvântată prietenie întemeiată pe Har (Adrian este scriitor de literatură religioasă și are o altă trăire, ce mie-mi lipsește, întemeiată pe directa legătură și comuniune cu Hristos). Eu sunt bucuroasă că – și în absența Harului, Angel mi-a rămas, până în sfârșit, prieten.

Erau mulți, acum, care îl iubeau și îl numeau Angel. Era Oana, ce l-a iubit ca și mine, adânc și îndelungat, și i-a fost fiică duhovnicească (mult mai bună și mai vrednică decât mine, ce nu am fost în stare de asta vreo clipă, în fapt); și ea este păstrătoarea multor amintiri dragi, pe care poate le va așterne pe hârtie cândva; erau Irina, Laura, Amalia; erau băieții mei, Zoli și Liviu, colegii mei de apartament și de cameră, frații mei, în fapt, ce vedeau în Angel ceea ce era de fapt: un înger. Eu nu știu ce sunt îngerii și nu cred că ei există într-o lume străvezie aflată undeva deasupra oamenilor; cred, mai degrabă, că ei sălășluiesc aici, printre noi, iar eu am avut marea șansă de a întâlni și iubi unul.

Îngerul meu, Angel.

Îi datorez bunului Angel mult din creativitatea mea; mult din bucuria de a scrie – demult, foarte demult, scriam poezii și am publicat o cărticică, a cărei copertă a fost făcută de Oana; cărticica îi este dedicată lui Angel; este, în fapt, despre el. Când a murit, pentru a supraviețui eu însămi durerii, în fiecare lună am scris câte o poezie; pe acelea, nu le-a mai văzut nimeni. Iar la Conservator, lucrarea mea de absolvență, o lucrare simfonică, este dedicată amintirii lui dragi, bune și sfinte. Angel a construit ființa ce sunt azi.

Se lasă o tăcere în mine, acum că am povestit așa de mult; mă gândesc la el și la cele mai frumoase momente ce le-am trăit împreună.

Odată, găsise pe jos un cercel verde. Mi l-a dăruit mie, după ce, în prealabil, a scrijelit un H (de la Hristos) pe spatele său, cu forfecuța mea de unghii ce, astfel, a fost distrusă; iar eu l-am purtat pe un lănțișor ani de zile la gât, ca pe un medalion. Nu am multe bijuterii, și până în ziua de azi, nu posed mai mult decât verigheta și două perechi de cercei; dar Cercelul Verde este în cutia mea de comori, și mi-l pun la gât de câte ori am o zi grea, în care am nevoie de puțin sprijin. Port cercelul meu verde.

Altădată, într-o zi foarte frumoasă și minunată și una dintre cele mai frumoase pe care le-am trăit, m-a rugat să merg să îl ajut pe el și pe prietenul său, Micky, la sortarea unor acte din casa sa de pe strada Orbescu. Micky era prietenul său cel mai bun, un domn de aproximativ aceeași vârstă (sau poate puțin mai tânăr). Cumpăraseră, cei doi, în cinstea venirii mele, un kilogram de orez și mai multe legume din piață. După ce încercaseră inutil să gătească o ciorbă, în așteptarea mea, m-au rugat să le pregătesc un pilaf cu legume. Găteam bine și cu plăcere, așa că m-am așternut pe treabă. Cât au mâncat cei doi, eu am spălat podelele (minunate podele din lemn, dar deteriorate pe alocuri). Ei nevăzându-mă, iar eu dorind neapărat să fac o ghidușie, am scos stiloul din geantă și am scris un mic mesaj pe una dintre bucățile de podea cele mai deteriorate și care aproape se desprinsese (deci nu produceam vreo pagubă). Scriam extrem de mic, astfel că eram sigură că Angel nu va vedea vreodată. Liniștită și mulțumită ca un copil ce tocmai făcuse o mică răutate, am purces la sortarea hârtiilor în privința cărora îmi ceruseră ajutorul. Spre seară, m-au condus până la stația de autobuz.

Ne-am întâlnit peste vreo săptămână, iar Angel îmi zâmbi complice.

– Așa zici? chicoti el.

– Nu știu despre ce vorbești, Angel, am spus nedumerită.

– Să știi că încă văd foarte bine! răspunse el, desfăcând geanta sa în stil diplomat pe care o căra pretutindeni (exasperându-mă, căci nimeni nu trebuia să o atingă!) – stupoare! Înăuntru se afla bucata de dușumea pe care eu scrisesem, cu minuscula mea caligrafie, cu cerneală neagră, Te iubesc, Angel. A purtat-o cu el ani după aceea, până în ziua când geanta i-a fost… furată.

IMG_5389Mi-am dorit mult ca Angel să oficieze la căsătoria mea cu Adrian, și așa a fost. Abia aștepta să mă vadă mireasă! Când am coborât din mașină, în ziua nunții mele, în fața bisericii, Angel și Adrian (ce mersese înaintea mea) mă așteptau acolo. Adrian a început să plângă! Angel a spus că sunt una dintre cele mai frumoase mirese pe care le văzuse – pentru că purtam o rochie foarte simplă (am cumpărat prima rochie din primul magazin de rochii de mireasă ce mi-a ieșit în cale) machiaj făcut de mine acasă, fără bijuterii. Mi-a urat ca, foarte curând, să vină copiii, căci iubea foarte mult copiii.

– Parcă și văd o fetiță cu părul creț și ochii albaștri!

Nu a mai apucat să o cunoască pe Irina, fetița noastră cu părul creț și ochi albaștri ce a venit pe lume la trei ani după plecarea lui Angel. Dar Irina merge cu mine deseori la mormântul său – iar azi, 24 februarie 2018, la șase ani de la plecarea sa la ceruri, Irina a așezat cu mânuțele ei flori pe mormântul său, precum și o lumânare. În drum spre casă, am cumpărat un buchețel de flori galbene și l-am așezat lângă fotografia sa iubită. Flori galbene, ca atunci când ne-am cunoscut.

Moartea lui: pe 24 februarie 2012. Acea zi a fost sfârșitul cumplit al lumii. Tot spuneau mulți că lumea se va sfârși în 2012; așa a fost.

Plecase din locuința sa, pe o zi geroasă, câteva zile înainte de 24 februarie. Accident vascular cerebral, urmat de pierderea aproape imediată a cunoștinței; cum s-a întâmplat pe o străduță puțin circulată, a durat un pic până când un trecător l-a văzut și a anunțat salvarea.

Nu mai știu cine m-a anunțat, cineva de la biserică. Am fugit imediat la Spitalul Municipal, unde am rămas până la sfârșit, pe holuri, alături de alți buni oameni și membri ai familiei. Colegii de altar, Preotul Matei Zaharia și diaconul Alexandru, au venit pentru un Maslu, săvârșit în șoaptă în salonul de reanimare, joi, pe 23 februarie.

De obicei sunt un om ce vede clar realitatea și înțelege inevitabilul; însă, în acele momente, până în ultimul, am refuzat să cred că viața sa se va stinge. Nici nu puteam lua în calcul posibilitatea.

Am plecat să mă odihnesc câteva ore. O asistentă, suflet milos, îmi dăduse numărul de telefon și îmi permitea să o sun periodic pentru vești. La șase dimineața, pe 24 februarie, am sunat-o și mi-a spus că Angel, bunul și iubitul meu Angel, murise.

Am pus receptorul în furcă și nu am putut nici măcar să mai plâng.

L-au iubit oamenii; înainte de înmormântare, o liturghie majestuoasă a fost săvârșită la Domnița Bălașa, avându-l drept liturghisitor pe Preasfințitul Ciprian Câmpineanu, ce i-a stat la căpătâi de când a fost adus sicriul în Biserică și până la zidirea mormântului său. În jurul sicriului său, oameni zdrobiți ce priveau chipul său frumos, chipul său adormit. Alături de Adrian și de mama mea, Valentina (ce-i spunea tată) am mers la Cimitirul Bellu.

Durerea acestei pierderi nu a fost, până azi, mângâiată în vreun fel. Am mers în fiecare lună, ani întregi, la mormântul lui și parcă doar acolo simt, cumva, că-i sunt aproape. Între noi și acel dincolo, am învățat pierzându-l pe Angel, este o prăpastie de necuprins cu privirea sau cu sufletul; nu există nimic ce poate traversa acest dincolo, în afara amintirii. Cei plecați nu vin vreodată să ne mângâie; sufletele lor nu vin să rătăcească prin preajma noastră, glasul lor nu mai răzbate vreodată până aici. Tăcere. Aceasta este.

Ce rămâne, ce sunt datoare să păstrez? Amintirea, amintirea fiecărei clipe trăite. Obiectele dragi și iubite ce mi le-a dăruit sau ce-i plăceau și care azi sunt în posesia mea. Fotografiile – ce bine că am atât de multe! Și două-trei filmări. Dar mai presus de tot, iubirea nemăsurată ce a legat sufletul meu de al său, nepieritoare atât timp cât și eu voi mai fi pe pământ.

Veronica Anghelescu

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s