Amintiri despre Nicolae Georgescu

Am citit de mai multe ori în revista online cele scrise cu privire la Nicolae Georgescu; rânduri emoţionante şi care m-au impresionat profund. Este vorba de un om deosebit şi de oameni de asemenea deosebiţi, care-i pastrează credincioşi amintirea. M-am gândit de mai multe ori să vă scriu pe această temă, acum o fac, în fine, cu speranţa că, daca l-aţi iubit pe Nicolae Georgescu, vă va interesa şi ce am eu de spus despre el.

Am fost colegi de an şi prieteni. Am intrat amândoi la Conservator în 1956. Nu-mi amintesc de el la examenul de admitere; alături de cei admişi, Richard Oschanitzki, Gheorghe Răsnovanu şi mine, el a apărut ceva mai târziu. Apoi au apărut şi alti colegi: Liviu Glodeanu, venind de la Cluj, Ştefan Zorzor, revenind după o exmatriculare din motive de dosar, Alexandru Schumski, Cristea Zalu, amândoi de la secţia Pian.

Nicolae era rezervat, prietenos, discret, liniştea întruchipată. Nu l-am văzut niciodată, în cursul a vreo 6-7 ani petrecuţi împreunuă, enervat, agresiv, obraznic, ridicând tonul, criticând, vorbind de rău pe cineva: dimpotrivă, era oricând gata să răspundă prieteneşte, să glumească, să râdă fără răutate – sau să tacă. A primit imediat porecla „Georgica“, acceptată de el, şi aşa a rămas. A intrat la clasa lui Marţian Negrea, care nu era atât de căutat ca Mihail Jora, dar avea renumele unui profesor adevărat, medotic. Eu eram la clasa lui Mihail Andricu (preluată după indepartarea sa din viaţa muzicală de către Alfred Mendelson, care era şi profesor de orchestraţie), dar cursul era practic susţinut de asistentul său, Tiberiu Olah; acesta era în plină ascensiune şi admirat de studenţi ca modernist, analiza competent muzică de Bartók, dar nu prea avea calităţi de profesor pedant, sistematic. Eu am cerut permisiunea să asist de câteva ori la clasa lui Negrea, încurajat de Georgică şi împreuna cu el şi Glodeanu. În pofida aprecierilor de mai târziu, Negrea, ca şi Nicolae Buicliu pentru contrapunct şi Ion Dumitrescu pentru armonie, erau într-adevăr buni profesori.

Georgică nu era foarte activ, nu „se înghesuia în faţă“ ca atâţia alţii, părea să nu aibă alte ambiţii înafară de a cunoaşte muzica, pe care o „filtra“ după criterii proprii. Mai ales pasaje armonice neobişnuite, cu o expresivitate deosebită, îl atrageau. Era foarte discret în ceea ce compunea el însuşi, poate puţin complexat, cu totul altfel decât Oschanitzki de exemplu, care îşi cânta virtos la pian fiecare compoziţie.

Era prietenos cu fiecare coleg, dar cred că se înţelegea cel mai bine cu mine, deoarece cam aşa eram şi eu; oricum, petreceam mult timp împreuna hoinarind prin Bucureşti, discutând sau mergând la vreun film.

Georgică era foarte atras de femei, le privea, comenta cu mult interes, dar nu l-am văzut vreodată „facând curte“ cuiva, vrând să „cucerească“ pe cineva sau chiar având o prietenă proprie, cum aveam noi cei mai mulţi dintre colegii sai. Cred că admira eternul feminin la fel cum admira muzica: dezinteresat, cu multă sensibilitate, căldură şi curiozitate, dar rezervat.

Sigur ca am avut multe trăiri comune. Luam parte în primii ani la aceleaşi cursuri auxiliare, am fost împreună la armată (convocarea de la Cotu Ciorii-Buzău a fost o experienţă de ne-uitat) sau într-o iarnă, la o tabară studenţească la Buşteni sau la concerte sau cinema, ne pregăteam împreună pentru examene, comentam impreuna experientele noastre muzicale. La examene era foarte emotiv, se vedea imediat că nu se simţea bine.

Două amintiri aş mai vrea să evoc. Georgică avea un fel special de a gusta muzica, inclusiv pe cea modernă: la pian (în faţa căruia se simţea evident bine, având un fel special de a atinge clapele), cânta repetat 1-2 măsuri sau chiar numai câteva acorduri dintr-o piesă, şi le gusta, admira, contempla, râdea încântat de vreo particularitate a pasajului, ca de un fel de minune; era capabil să petreacă mult timp astfel, să descopere noi detalii. Acest fel de a-şi exprima admiraţia râzând nu l-am prea mai întâlnit la nimeni. Exprima uimire, o uimire aproape copilarească.

Apoi îmi amintesc cum reacţiona el în momente neplăcute, dacă nu putea răspunde la întrebarea unui profesor sau era certat: privirea lui, de obicei comunicativă, vioaie şi caldă, căpăta deodată un fel de voal, ca de ceaţă, devenea mată; el nu replica nimic, ci tăcea şi se retrăgea în el pentru un timp. Privirea asta ciudată dura însă câtva timp, până îşi revenea. Cred că era extrem de sensibil şi era uşor de rănit – şi nu ştia sau nu voia să se apere. De aceea şi evita orice confruntare. Nu l-am auzit niciodată reproşând ceva cuiva, răspunzând agresiv sau exprimându-şi dezaprobarea.

Prietenia noastră a devenit mai puţin activă în ultimii ani de conservator. Piki Zorzor, care era ceva mai în vârstă şi mult mai cultivat decât noi ceilalţi, ne-a „acaparat“ pe Glodeanu şi pe mine în altfel de prietenie; iar legătura specială de prietenie cu Moldovan şi Glodeanu s-a constituit treptat şi continuat şi după terminarea conservatorului. Georgică nu şi-a dat examentul de stat cu noi; eram cu toţii extenuaţi după ultima convocare militară şi eram dispuşi să amânăm orice examen, dar cred că Zorzor ne-a convins să mai facem un efort. Apoi au venit alte necazuri pentru cei ce nu locuiau în Bucuresti (repartiţie în Bucureşti nu am primit niciunul dintre noi) şi nu ne-am mai văzut mult timp. Nu l-am prea văzut pe la concerte sau la Uniunea Compozitorilor. O întâlnire ocazională pe stradă a condus la vizita mea în apartamentul lui din Piaţa Palatului, unde se mutase în urma căsătoriei. Am stat din nou de vorbă mult timp, în linişte, prieteneşte – pentru ultima oară. Apoi au venit din nou alte şi alte probleme. Unul dupa altul au murit Glodeanu, Moldovan, Oschanitzki, Răsnovanu, alţii au emigrat. Şi eu am emigrat în Germania şi, în prea scurtele perioade petrecute în ţară după 2007, nu a fost posibil să mă gândesc măcar la el. Dar am sperat tot timpul să ne revedem cândva.

Vă mulţumesc foarte mult pentru faptul de a scrie despre el. Cred că lumea şi viaţa sunt adesea nedrepte cu felul de a judeca valoarea umană a unuia sau altuia, de fapt, valoarea cea mai de preţ pe care o putem avea. Georgică merita să nu fie uitat.

Mulţumesc şi pentru atenţia acordată şi răbdarea de a citi aceste amintiri.

 

Corneliu Dan Georgescu

 

In fotografia de mai jos se află (de la stânga la dreapta): Liviu Glodeanu, Iosif Herţea, Corneliu Dan Georgescu, Nicolea Georgescu. Fotografia a fost facută de Piki Zorzor în iarna anilor 1958-60.

1

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s