De ziua Antoanetei Tănăsescu

1Este greu să scrii despre acele ființe care ți-au însemnat sufletul într-atât încât nici nu îți poți imagina ce ai fi fost tu, cum ar fi fost destinul tău, fără ele. Așa îmi este și mie greu acum să scriu despre Antoaneta Tănăsescu, a cărei zi de naștere ar fi fost azi, pe 17 ianuarie. Cei apropiați ei mi-au spus că ei nu i-ar fi plăcut să se scrie despre ea; dar cred că, de data aceasta, scriu mai mult… despre mine.

Antoaneta Tănăsescu a fost profesoara mea de Teoria Literaturii pe parcursul a trei ani, când efectuam studii de filologie la Facultatea de Litere a Universității de București. Încă mi se pare îngrozitor și aproape de neconceput să vorbesc despre ea la timpul trecut; ea nu mai este printre noi din 2013. Pentru ea, am fost un simplu student, poate chiar din categoria celor agasanți și enervant de plicticoși. Pentru mine, ea a fost, este – și va rămâne pentru totdeauna – un zeu și o dovadă vie că, în deseori blamata noastră Românie, există oameni de o valoare și o seriozitate (dar în același timp și de o colosală modestie) ce nu pot fi măsurate în vreun fel.

Pe Antoaneta Tănăsescu am cunoscut-o pe 29 februarie 2000 și păstrez această dată în amintire pentru că este, cum spunea chiar ea, o zi întemeietoare de lumi. Cursul său de Teoria Literaturii era ceva atât de vast și de cuprinzător, încât am realizat imediat că doar seriozitatea și orele îndelungate de lectură aveau să mă facă să… trec examenul, despre care, desigur, circulau legende terifiante. M-am afundat în mrejele teoriei literaturii cu voluptatea și disperarea discipolului ce vrea, mai ales, să nu își dezamăgească maestrul. Domeniul îmi era cvasi-necunoscut, dar – treptat, treptat, am început să pătrund subtilele nuanțe ale abstractului și teoreticului, să le prețuiesc și, mai ales, să le înțeleg.

Bibliografia dictată de Antoaneta Tănăsescu la începutul primului curs, pe acel 29 februarie, a fost poarta prin care mi s-au deschis drumuri pe care încă le parcurg. Citeam și încercam să înțeleg; citeam și adoram sau detestam teancuri întregi de volume ce se acumulau pe măsuța mea de la sala de lectură. Barthes! Saussure! Jakobson, Genette, Deleuze! Ah – pe Deleuze mi-l amintesc de parcă l-aș fi citit ieri, înverșunându-mă în textele lui care deseori suscitau din partea-mi reacții similare parcurgerii unui roman de Dostoievski. Dar citeam, pentru că așa spusese ea, multe alte “ciudățenii” pentru care îi voi fi totdeauna recunoscătoare: Kant, Hegel, Albert Einstein (?), discursuri din parlament, Machiavelli, Ion Caramitru, Eugen Ionescu, Hamlet din diferite perspective… Mă gândesc la toate acestea cu nostalgie copleșitoare și cu recunoștința de a fi cunoscut o astfel de ființă, printre cele mai nobile și mai strălucitoare pe care le port în suflet. M-a făcut să vreau mai mult de la mine în fiecare clipă, să caut profunzimea, modelul secret al tuturor înfăptuirilor artistice; m-a făcut – nu un cititor al teoriei, ci un iubitor al acesteia pentru totdeauna; mi-a cerut mult, adeseori încredințându-mi mici teme de cercetare ce păreau la o primă vedere imposibile.

Îmi amintesc cu aceeași dragoste și nostalgie de o provocare academică pe care mi-o adresase pentru că știa că am răbdare (una dintre foarte puținele mele calități) – aceea de a găsi douăzeci de romane care încep cu Nu. Participam la unul dintre cursurile sale celebre, Retorica negației și a contestației, fiind oarecum mai mică decât colegii mei (ei erau la master, eu… doar în anul al II-lea, dar ca orice discipol persistent, îmi urmam… maestra pretutindeni (deseori enervând-o). Voiam să fac o impresie bună – așa că, timp de câteva săptămâni, am parcurs – carte cu carte – toate bibliotecile prietenilor, obținând, în final, un document ce conținea 117 romane care începeau cu cuvântul Nu.  O oră de discuții pe tema acelui document, atenția și bunăvoința ei, un zâmbet – vor rămâne mai importante ca orice bursă sau premiu.

scan_20170117Nu vreau să redactez aici o biografie a Antoanetei Tănăsescu (poate fi găsită pe Wikipedia); vreau doar să împărtășesc amintiri care-mi sunt dragi, și pe care le vor recunoaște toți cei ce au cunoscut-o și iubit-o. Aș vrea să pot cuprinde, cumva, în cuvinte făptura ei minunată. Veșmintele ei verzi; lănțișorul cu un medalion ciudat din argint; țigările pe care le fuma, sfătuindu-ne cu asprime pe noi, cei mici, să nu fumăm; mersul ei calm și măsurat; scrisul mărunt și orientat în sus. Păstrez și acum câteva bilețele scrise de mâna ei, pentru că acestea sunt comorile mele – o prezență de curs, o notă pe marginea unui referat; un număr de telefon; un autograf pe un volum. Strada Mântuleasa.

La examenul de Teoria Literaturii, cel temut și legendar, am luat nota 10. Învățasem săptămâni întregi, ore în șir în fiecare zi; nu cred că putea fi altfel; m-am bucurat, pentru că fusese pentru prima dată când vorbise cu mine (“Felicitări! Aveți nota 10. Nu se întâmplă des. Carnetul!” – ce cuvinte importante pentru un student!). Nenumărate examene am dat de atunci, în sesiuni de licență, master, doctorat; niciodată nu-l voi uita pe acela, însă, pentru simplul și sentimentalul motiv că, un moment, a fost conștientă de existența mea.

Spuneam că nu voi scrie despre ea, ci mai mult despre mine, și iată că așa este. M-am rătăcit printre amintiri și nu știu dacă, pentru o clipă, am reușit să conturez un portret logic și coerent (sau ilogic și dezordonat; un portret, oricum ar fi) al Antoanetei Tănăsescu. Plecarea ei dintre noi a fost pentru mine o tragedie personală, căreia i-am făcut față cu foarte mare greutate. Și nu știu cum să dau un sens acestei suferințe ce încă îmi arde sufletul, altfel decât scriind despre ea. Nu știu dacă ei i-ar fi plăcut; era dură, necruțătoare cu ceea ce scriau studenții; se pare că despre ea însăși nu îi plăcea să se scrie. Eu știu atât, că scriind despre ea, scriu despre mie, mă înțeleg pe mine mai bine, pentru că o imensă parte din mine poartă numele ei iubit; fără ea, nu aș fi scris un rând; nu aș fi citit multe; fără ea, sunt destul de sigură că nu aș fi început să meditez asupra conceptelor critice și operaționale (fapt esențial pentru orice om de cultură) decât mult, mult mai târziu.

Îi duceau flori, studenții; catedra ei era mai mereu plină de frumoși trandafiri roșii. Acum, aceștia se odihnesc pe mormântul ei, pe care l-am vizitat recent. Să ne amintim acest fapt de o covârșitoare banalitate – cei pe care-i iubim pot pleca oricând; nu ne rămâne decât umbra dureroasă a amintirii; nu rămâne decât ecoul pașilor săi, îndreptându-se spre sala 117.

Veronica Anghelescu

scan_20170117-2

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s