O pisică împotriva melancoliei de Valentin Petculescu

O pisică împotriva melancoliei de Valentin Petculescu

(O povestire despre Poezie)

 

20180513_202549.jpgCând Valentin Petculescu mi-a dăruit ultima sa carte de poezie și am început s-o citesc, am știut imediat că voi scrie despre ea, dintr-o necesitate lăuntrică; simt nevoia să scriu despre majoritatea lucrurilor și experiențelor ce-mi însemnează, într-un fel sau altul sufletul. Nu scriu pentru că Valentin Petculescu îmi este unul dintre cei mai dragi prieteni și pentru că sunt, de mulți ani, un admirator sincer și entuziast al creațiilor sale – fie ele muzicale, literare sau, mai nou, plastice (pictează minunat!). Nu acesta este motivul. În fapt, motivul pentru care scriu aceste lucruri este acela că Pisica împotriva melancoliei (titlul volumului de poezii) este o carte ce m-a făcut să mă opresc, pentru o clipă, în iureșul vieții, să ascult, să meditez, să mă gândesc la cât de puțin timp avem, la cât de bogate sunt clipele ce se scurg și la cât de mult am vrea să le păstrăm. Eu scriu povestiri pentru a-mi așeza mai bine în inimă amintirile; Valentin le îmbracă în haina mai nobilă și mai plină de grație a poeziei.

Aceasta este, în fapt, tot o povestire: vă povestesc – nu cartea, căci cum s-ar putea povesti o carte de poezii? – ci experiența mea, citind-o. Cred că cel mai greu se scrie despre poezie. În afara cazurilor în care inautenticul este ușor perceptibil – și deci, nu merită nici să citești, nici să scrii despre, a citi și a realiza analiza unui volum de poeme este un act de contemplație în sine, pentru că poezia nu exprimă, ci creează frumusețea și miraculosul, elevația și ascensiunea (chiar și atunci când se fixează în estetica urâtului). Ca în orice act de contemplație, mai întâi privești, asculți, și lași tăcerea să se aștearnă, căci nu e nimic de spus. Poezia este un portal, un medium, o ușă către ceva ce poate fi doar intuit, presimțit, în treacăt; miezul poeziei este inefabil și esențial; acel miez – starea ce a generat-o, imaginea din spatele cuvintelor – poate fi perceput de cititor – și am încercat și eu, la fiecare pas – dar nu ca prezență, ci, cred, doar ca absență.

Despre Valentin Petculescu aș putea povesti în zeci de pagini; pentru că se cuvine să cunoaștem și omul, biografia sa (pe scurt) își are locul în această povestire. S-a născut la 16 martie 1947; este un muzician prolific, absolvent al Universității Naționale de Muzică din București (pe atunci, Conservatorul Ciprian Porumbescu) – unde a studiat între anii 1966-1971. Este Profesor Universitar la disciplina Armonie – astfel am avut și eu ocazia de a-l cunoaște. Pentru cei care nu sunt muzicieni și se întreabă, atât metaforic cât și practic ce este aceea armonia – pe scurt, este una dintre disciplinele muzicale cele mai complexe, ocupându-se cu studiul legilor complexe ale sistemului tonal – cel care era folosit de Haydn, Mozart, Beethoven și alți compozitori clasici și apoi de cei romantici și post-romantici pentru elaborarea compozițiilor lor; așadar, este una dintre disciplinele ce stau la baza compoziției muzicale. Cum era firesc, dragostea sa pentru muzică s-a reflectat din plin și în creația literară – atât în cea dedicată copiilor (Valentin Petculescu a elaborat multiple lucrări pentru cei mici, printre care Opt zmeie colorate, Mic dicționar poetico-muzical) cât și în poezie și proză. Este autorul a șase volume de poezie și sunt bucuroasă că toate își află un loc de cinste și în biblioteca mea.

Citindu-i întreaga creație, am avut cumva prilejul să urmăresc anumite teme recurente, modalități de construcție, modalități de a fi în starea de poezie. Îi spuneam, odată, că aș recunoaște o poezie scrisă de el, chiar dacă nu ar fi semnată – pentru că am ajuns să cunosc sau să presimt, cumva, acel miez inefabil ce-i este specific doar lui.

O pisică împotriva melancoliei, își intitulează poetul acest volum. Este și titlul uneia dintre poeziile incluse în carte. Melancolia, sau armele împotriva acesteia, nu reprezintă, însă, tema preponderentă pe care autorul o îmbrățișează în această carte și în altele. Poezia este ea însăși o armă împotriva negurilor de orice fel, sau o scufundare în însăși negura. De fapt, Valentin Petculescu scrie despre moarte și absență; despre prea târziul care generează o profundă criză a ființei, până la autoanihilare. Citind, am încercat să decelez acea stare pe care autorul însuși a trăit-o scriind – consider că acesta este exercițiul cel mai important în momentul lecturii poeziei – tristețea, dar nu una patologică, ci în nuanțe de gri, o tristețe ploioasă, a penumbrei, ce creează acel ton adecvat pentru transmiterea impresiei de frumusețe. Cum spune Edgar Allan Poe, frumusețea, în formele ei cele mai înalte, face sufletul sensibil să se topească în lacrimi[1] iar melancolia este cel mai potrivit dintre tonurile poetice.

Despre moarte, așadar, scrie poetul, fără a sugera ceva anume, fără a face vreo aluzie, căci el nu vrea să spună decât ce spune. Când se lasă frigul: e pe-aproape Cernita Doamnă / cea cu un trandafir uscat în gură.[2] Și apa a înghețat: sperând s-o reîntâlnească / dar prigoria înghețase / odată cu apa cu aerul / odată cu timpul. Cel mai mult îmi plăcea asistenta din Martinica: când a fost mutată la altă secție / am fost mutat și eu / nu știu exact unde / noroc că am luat cu mine / pastilele de somn și mirosul ei de vanilie. S-a mai sinucis o chelneriță: au depus-o unde-s toți cei / care trec dincolo / i-au aflat numele doar când s-au uitat în acte / printre ele și un dolar / ultimul bacșiș. Băiatul care aduce moartea:  Homer a îmbătrânit / în doar o lună / și duce ultima lui telegramă / pe care-i scris chiar numele lui. Nu știi ce rol ți-a fot rezervat: vei fi sigur Lopahin nefericitule / sfârșitul poveștii. Și metroul trecea prin Kaunas: prin odaia Martei / care-i ca de obicei plecată / sunt la coafor la muzeu la piață / chestii d-astea. Să nu-l amestecăm pe Dumnezeu în amurgurile noastre: nu bat nu scuip nu afurisesc / mulțumescu-ți ție muzică / și să nu-l mai amestecăm pe Dumnezeu / în amurgurile noastre. O să lipsesc puțin: o să lipsesc puțin / să nu mă așteptați.

Ființa nu înfruntă moartea, nu se revoltă în fața ei (dar în alte volume am perceput și trăit acest sentiment, al refuzului și neacceptării, ce m-a făcut să mă cutremur). Privirea este ațintită calm și resemnat asupra morții care modifică și deformează lumea, transformând-o în neant și tăcere – irealizarea lumii[3]. Ajungem și la inima acestei cărți, miezul său tragic. Ființa poetică scrie pentru a-și întemeia existența, a și-o justifica sieși în fața arbitrarului morții – scrisul este un act existențial, așadar, o decizie existențială, o necesitate interioară (spirituală, și nu poetică) strictă. Scriu și plâng: plâng și scriu / și tot așa / cu mici variațiuni / am mai scris asta / am mai plâns / spre seară totul se termină / într-o lumină acid-sângerie / cântă păsările nopții / Marta geme în somn / și-și cheamă cu glas stins tinerețea / apoi totul e dat cu var / un zid proaspăt vopsit / cu lacrimi / scriu. Actul de a scrie poezie este, așadar, un act de creație în ordinea ființei, iar poezia însăși se întemeiază ontologic. Trebuia să vină eclipsa: și eclipsa – nu știm de ce – / n-a mai fost / minuni n-au mi fost / război cu Troia n-a mai fost / și-n general lucrurile au fost amânate / sine die / până la următorul meu poem. Îngerul și-a strâns frumos aripile: (…) Marta / când mi-a spus simplu: eu plec / ce să mai scrii? ce să mai spui? Îngerii ca îngerii / nu-i simți nu-i pipăi / sunt ca florile pe care nu le vezi / da-ți colorează visele. Și patul era în derivă: înnebunise de tot camera mea / și eu stăteam în mijlocul ei / puțin speriat / puțin uimit. La concertul de adio: uite și-o floare cu dedicație / de la Gigi / o pun pe pian închid ușor capacul / ca pe-o fragilă piatră tombală / sting lumina / ies. Ce om neînarmat: nimic nu te mai atrage / nimic nu te mai sperie / știi că toate poveștile au / același unic și ironic sfârșit.

În jurul temei morții gravitează toate celelalte, converg către ea. Singurătatea (Plouă: plouă sau poate-i doar o metaforă / înecată-n albastrul orbitor / al cerului. Marilena de la 7: versurile au fost mica lui răzbunare / pe urmă inevitabila tăcere de o sută de ani / case closed. Te-ai obișnuit și fără prieteni: știi că sunt bine acolo unde sunt / uneori îi mai chemi la câte o cafea / stau înghesuiți pe sofaua violetă din sufragerie / tăcuți ca niște păpuși suprarealiste); criza profundă a ființei, la nivel identitar (Portret de compozitor? nu ești compozitor / nu ești nici scriitor / trăiești. Am probat o cămașă: mă bag în halatul ponosit / primit de la nașa Teodora acum zece ani / ăsta-i de mine / și e cald / și mi-e bine. Încerc să scriu ceva: mâzgălesc totuși ceva / în genunchi pe burtă / cu capul arzând ca o torță / scriu: și eu am fost un om. E o minune că-n poezie nu trebuie să demonstrezi nimic: doar să afirmi să povestești / ca-n cărțile sfinte / umbli totuși la retorică la stil / trebuie să fii crezut / altfel de ce să mai scrii.  Viața mea pe scurt: am fost / am făcut / am desenat ceva / ce nici nu poate fi gândit); poezia ca salvare, poezia ca inutilitate în iureșul vieții, poezia ca alegere – în dublu sens; prin prisma angoasei ce deconstruiește esențele sufletului, poezia este văzută ca o alegere greșită (Azi nu scrii poezie: la urma urmelor se poate trăi și fără poezie / nu fără fasole scăzută. Când o fi să fie: io ți-am zis să lași dracu poezia / că ai familie de întreținut. Fericiți cei ce aleg bine: am ales fotografiile în sepia / din care azi au rămas doar ramele / în care-ar sta bine niște marine / fericiți cei ce aleg bine); contemplația banalului, a prozaicului – contemplație ce maschează stângaci o profundă angoasă, apropiată disoluției și absenței (Plouă: au și ele probleme cu oasele / cum am și eu / și văru-meu Ian / pe care-l tot pomenesc / și el nu zice nimic. Așa spunea mereu: asta-i doar o casă / ăsta-i doar un cal / ăștia-s doar niște bani / ca și cum toate astea / nici n-ar fi contat / ca și cum ar fi știut el / ce-i dincolo și cum trebuie să trăiești / așa și-a trecut și tinerețea zicând / asta-i doar o nenorocită de viață / așa a și murit. Un dublu curcubeu încrucișat: de la rubrica Meteo afli / cel mai mult despre / lipsa de mister a lumii).

În acest spațiu-timp poetic disolutiv există personaje – poate de aceea îmi este și mie ușor să povestesc. Marta este mereu plecată undeva (dincolo…); Marilena își pune capăt zilelor, vărul Ian are probleme cu oasele; Mini, florile și păsările sunt îngerii acestor poeme, promisiuni ale speranței și purității. Alături de acestea, cuvintele însele au o deosebită forță plastică (potențată de faptul că autorul este, în același timp, muzician și pictor). Cuvintele ce slujesc transpunerii imaginației poetului în pagină se organizează cel mai adesea muzical, adică riguros (nimic nu este gratuit sau întâmplător). Este un limbaj esențial, ca orice alt limbaj poetic, care încorporează noțiuni pure (și de aceea greu de definit ori… de povestit) în sens platonician. Poezia sa gravitează în jurul temei morții și a absenței, iar limbajul sau este cu atât mai mult un limbaj al absenței. Valorile pozitive și negative, imaginile ce reflectă banalul și prozaicul, unele ce se apropie chiar de estetica urâtului (fără a o atinge, însă) și asocierile șocante, neobișnuite, anamorfozele (O balenă eșuată pe un câmp de maci: Dar mă intrigă macii / e doar butaforie? / e doar soare distilat în creuzetele nopții? Submarinul galben era mai mult roz: așa se scrie istoria / culorile se scurg / se preling se amestecă / viermuiesc precum șerpii ghiftuiți cu păsări / cel mai adesea cântătoare) au ca scop subminarea frumosului convențional și configurarea unei lumi poetice cu totul particulare. Cum spunea Valery, „toate obiectele posibile ale lumii obișnuite, externă sau interioară, evenimentele, sentimentele și actele se află deodată într-o relație imposibil de definit, dar miraculos de adecvată[4].”

Despre muzicalitatea nobilă a acestei poezii se cuvine un cuvânt. Tonurile sale sunt rafinate în cel mai înalt grad; citarea exemplelor nu ar face decât să văduvească cititorul de bucuria propriilor descoperiri. Asocierile, plastice nu în sens pictural de această dată, ci în sens muzical, reflectă o gândire poetică în care muzicalul are un rol central, este instrumentul care configurează limbajul. Nuanțele corespund semitonurilor muzicale (ba chiar, îmi permit a observa, fragmentărilor mai mici decât atât, sferturilor de ton), ca în volutele cromatice wagneriene. Poezia acestui volum este ea însăși stare muzicală, statornicită într-un mod evocator vag în mod intenționat, indeterminat și ambiguu; aceasta este pentru că muzica este, prin ea însăși, expresie nemijlocită a interiorității, lipsită de orice sens imitativ. Succesiunea muzicală a ideilor poetice este subordonată cursului emoțiilor despre care am vorbit și are, astfel, un caracter imprevizibil.

De ce această opțiune a poetului spre o muzicalizare a limbajului? Pentru a trasa în linii mai clare acea temă centrală a morții și absenței (asta dacă lucrurile care nu sunt mai pot avea contur). Imaginea poetică este un element al limbajului ca mijloc de schimb în sens lingvistic (transfer al mesajului de la autor la cititor); plasticitatea de orice tip este un semn al prezenței, al realului, chiar al arbitrarului (hazardului?); doar absența este muzicală.

„Aproape nimeni nu mai citește poezie,” îmi mărturisea recent Valentin Petculescu – una dintre marile sale mâhniri, și nu numai ale sale. De asemenea, aproape nimeni nu mai merge la concertele de muzică contemporană. Este ceva ce poeții sau muzicienii fac greșit? – îmi pun această întrebare la finalul acestei povestiri despre poezie. Cum Matei Călinescu spunea de asemenea – el însuși un căutător al răspunsului la această întrebare – nu. Nu e ceva ce artiștii fac în mod eronat – atâta timp cât actul de creație este unul autentic, cum subliniam și la început. Poezia și muzica au un public restrâns azi – care tinde, chiar, să se limiteze la poeții și compozitorii înșiși dar motivul nu trebuie căutat în căile de evoluție pe care s-a angajat arta modernă.[5] Într-o proporție mult mai mare a contribuit la acest fapt apariția așa-numitei societăți de consum; publicul nu mai are timp – sau gust – pentru poezie și muzica nobilă. De aceea, cartea de poeme a lui Valentin Petculescu – și multe alte frumoase cărți ale altor autori ce mi-au pricinuit bucurie – sunt critici directe și proteste ale spiritului împotriva falselor valori. Consumația, nota Matei Călinescu, e modul cel mai frenetic al lui a avea. Nimic mai opus lui decât, oricât de indirect, modul de a fi al poeziei[6].

Îi mulțumesc poetului Valentin Petculescu pentru că mi-a oferit posibilitatea de a adăuga o nouă, dragă mie povestire – aceste gânduri – la volumul pe care-l port în suflet și care, dacă ar avea un titlu, s-ar numi – poate – Despre ceea ce contează.

 

Veronica Anghelescu

[1] Beauty of whatever kind, in its supreme development, invariably excites the sensitive soul to tears. Melancholy is thus the most legitimate of all the poetical tones (Edgar Allan Poe, Filosofia compoziției, volumul Principiul poetic, trad. de Mira Stănculescu, prefață de Matei Călinescu, Ed. Univers, Buc., 1971)

[2] Titlurile poeziilor sunt marcate prin caractere italice

[3] Expresia îi aparține lui Matei Călinescu, în Conceptul modern de poezie, Editura Paralela 45, 2002.

[4] Paul Valéry, Poesie et pensée abstraite în Oeuvres, vol. 1, p. 1320

[5] Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie, op. cit. p. 226

[6] Ibidem, p. 226

Advertisements

O povestire la plecarea lui Nicolae Teodoreanu

27971676_1574743322563131_7753927858924825395_nVestea plecării lui Nicolae Teodoreanu dintre noi m-a străfulgerat. Am fost atât de surprinsă, de îndurerată și de șocată de această pierdere neașteptată, încât – vreme de multe săptămâni – nu am putut scrie un rând – și s-ar fi cuvenit, căci mi-a fost mentor, apropiat colaborator și drag prieten.

Prea mulți oameni buni s-au stins în ultimul timp – și înainte de vreme. E drept, cum se spune, că oricine poate pleca în orice clipă; totuși, este în firea lucrurilor să simțim revoltă și durere. “Tu știi c-așa e dat; tot ce trăiește va muri, trecând prin viață în vecie,” spunea Shakespeare; dar vremea sa nu era acum.

Îmi amintesc că am aflat de pe Facebook, la câteva ore după ce s-a întâmplat – căci astfel de vești circulă fulgerător. Nu pot crede că este adevărat, spunea cineva. Am pierdut doi oameni buni, atât de repede, prea curând. Se referea la Nicolae Teodoreanu și la prietenul său și al nostru – a cărui dispariție subită de asemenea mi-a lăsat răni adânci – Liviu Dănceanu.

Nu vreau să scriu un In Memoriam; vreau să vă povestesc despre acest om bun, discret, modest, talentat, cu suflet cald și inteligență sclipitoare, mereu gata să ajute și să împărtășească, acest om cinstit, muncitor și înzestrat cu multe daruri ale spiritului pe care le-am admirat cu toții. Povestea lui, prin ochii mei.

Auzisem deseori lucrări semnate de Nicolae Teodoreanu, incluse în programele de muzică contemporană la care obișnuiam să merg acum câțiva ani. Erau lucruri minunat de frumoase, altfel decât auzeai în mod obișnuit, melodioase, fără acele asperități contrastante ce sunt specifice ethosului contemporan. Erau piese pe care le reascultam cu plăcere, bucurie și curiozitate. Mi-aș fi dorit să știu mai multe despre omul din spatele partiturilor, dar acest om, mereu modest, nu se lăsa văzut ușor. Auzisem că este un foarte bun cunoscător al folclorului și al muzicii bizantine și că își găsește deseori surse de inspirație în aceste două zone, cum aveam să constat și eu ulterior, având ocazia fericită de a-i aprofunda creația.

L-am cunoscut, în fine, cu ocazia primei audiții a unei lucrări vocal-camerale, prezentată la Sala Radio în cadrul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, în 2011, la București. Lucrarea se numea Imnele iernii. Cântări la Naşterea Domnului, pentru cor, soliști și orchestră de cameră – o muzică ireal de frumoasă, ce m-a făcut să mă cutremur, cu toate că nu împărtășeam aceeași practică spirituală. Cu adevărat, am realizat atunci, muzica transcende orice bariere și are capacitatea de a traduce simțiri din cele mai diferite astfel încât ele să fie împărtășite de oameni ce nu merg, poate, pe același drum spiritual. Inima mea s-a umplut de imnele Sfântului Efrem, așezate pe note blânde, răscolitoare. Ascultai și brusc, ți se făcea dor de acasă, acel acasă al sufletului unde te regăsești și te odihnești ca niciunde altundeva.

Imnele iernii. Ce frumusețe pură! Cu acea ocazie, am avut bucuria și privilegiul de a-l cunoaște și pe compozitor. Cum înregistram și documentam lucrări de muzică contemporană în mod extensiv în acea perioadă, pentru Revista No14 Plus Minus pe care o conduceam, colaborarea noastră s-a înfiripat în mod firesc. Am discutat despre muzică, despre Ștefan Niculescu față de care împărtășeam aceeași smerită adorație, despre Imnele iernii mai ales, despre cum fusese alcătuită acea minunată creație. Am avut satisfacția de a primi partitura și de a putea reasculta și descoperi toate frumusețile ascunse ce-mi scăpaseră la prima audiție și să retrăiesc acea stare de bine ce mă învăluise la concert. Am elaborat o analiză a Imnelor iernii, drept lucrare de absolvență a cursului de Muzică Bizantină, unde studiasem sub îndrumarea profesorului Nicolae Gheorghiță. Acesta din urmă, cu multă răbdare și aplicație, mă învățase notele psaltice și modurile bizantine, astfel încât, cu ocazia respectivei analize, înțelesesem încă și mai bine cum construise compozitorul minunatele sale imne.

Dar despre Imnele iernii și cum au fost ele înfăptuite voi mai vorbi în finalul acestei povestiri.

Colaboram deja pentru diferite articole și deseori discutam lucrări și ipoteze, când – în cadrul programului meu de studii de masterat pe care îl urmam la Universitatea Națională de Muzică din București, am descoperit cu bucurie neașteptată că Nicolae Teodoreanu era unul dintre profesorii titulari ai unui curs la care urma să particip. M-am bucurat foarte mult.

Am studiat muzică electronică și multimedia timp de două semestre și a fost printre cele mai utile și mai importante lucruri pe care le-am învățat acolo. Ne învăța ceva foarte practic: programe de editare muzicală, indispensabile oricărui compozitor de azi. Nu știam absolut nimic despre respectivele programe, WaveLab și Cubase, atunci când am început acest curs, dar – până la sfârșit, am reușit să elaborez proiecte ample sub îndrumarea sa, astfel că nu am regretat nicio clipă vreuna dintre numeroasele clipe în care am stat aplecată asupra laptopului, învățând să deformez, alterez, reformez sunete, astfel încât să sune nou și proaspăt. Mie nu îmi plăceau „efectele” realizate pe instrumente live, modurile diverse de a cânta cu spatele arcușului, sau de a prepara pianul, sau de a înmuia instrumentele de percuție în apă; dar îmi plăcea muzica electronică, iar când am reușit să-i înțeleg potențialitățile și să văd efectiv cum se face, o întreagă lume necunoscută și-a deschis porțile în fața mea, iar acest lucru i-l datorez lui Nicolae Teodoreanu – pentru modus operandi, deoarece baza teoretică o acumulasem deja de la un alt mare profesor și cunoscător al muzicii electronice, Octavian Nemescu.

Cursurile cu Nicolae Teodoreanu aveau aspectul unui atelier. Nu că nu ar fi fost un profesor strict; era! Iar dacă nu îți făceai temele, erai, de bună seamă, certat. Dar întâlnirile de lucru erau destinse și pline de bună dispoziție, abia le așteptam cu toții – pentru că aici cream cu adevărat ceva, cu toții – eram cu toții compozitori, chiar și colegii de la pedagogie – toți trebuia să elaborăm o lucrare originală, fie ea oricât de scurtă. Trebuia să încercăm, pentru a dovedi că stăpânim aplicațiile – și, în final, toți am fost bucuroși peste măsură să ne ascultăm unul altuia creațiile în cadrul micului concert care a reprezentat absolvența noastră de curs.

Avea o răbdare infinită, așa cum orice mare profesor are. Îmi amintesc cum a stat treizeci de minute lângă un coleg ce lipsise la primele cursuri și nu deținea noțiunile introductive, pentru a-l pune în temă și a-l ajuta să ajungă la același nivel cu noi.

La sfârșit de curs, multe mici lucruri minunate au îmbogățit prietenia noastră ce se închegase. Aflu cu surprindere despre o extraordinară coincidență! Colega mea din dreapta de la corul de biserică în care cântam – Nadia – era însăși mătușa sa. M-am bucurat enorm, căci doamna Nadia îmi era dragă cu mult înainte de a afla de înrudirea lor – și împreună ne-am mirat despre cât de mică este lumea. Cu adevărat astfel!

Dar iată că povestirea merge înainte și poate s-ar fi cuvenit să ofer câteva date biografice despre omul, artistul Nicolae Teodoreanu, căci activitatea sa creativă și științifică reprezintă, pentru mine, un model de inspirație.

03031649-1369466374Nicolae Teodoreanu s-a născut în Bucureşti la data de 26 iunie 1962. A absolvit secția de compoziție clasică la Universitatea Națională de Muzică din Bucureşti în 1986, unde a studiat, printre alții, cu Aurel Stroe, Anatol Vieru şi Ștefan Niculescu. Cu Aurel Stroe a lucrat timp de trei ani (1982-1985), alături de colegii săi, Ioan Dobrinescu și Ioana Glodeanu – care, mai târziu, avea să-i devină soție. Când Aurel Stroe a părăsit țara, a fost repartizat la clasa lui Anatol Vieru, care i-a oferit o altă perspectivă asupra creației componistice. De la Ștefan Niculescu mărturisea[1] că a învățat să lucreze aplicat, într-un ritm constant și extrem de aplicat, lucrând, refăcând și modificând un pasaj muzical până când devenea de neatins – adică, în ochii creatorului său, perfect.

Cu Ștefan Niculescu a studiat forme, fiind profund marcat de remarcabilul talent pedagogic – care, cred eu, l-a inspirat să devină, la rândul său, un excelent pedagog. Cursul de forme s-a prelungit cu întâlniri la Vacanțele muzicale de la Piatra Neamț și cu întâlniri private acasă la Ștefan Niculescu, unde se analizau lucrări contemporane, iar vizitatorii-studenți erau invitați să-și expună și dezbată propriile idei despre creație. Muzica secolului XX era, desigur, în centrul atenției.

A obținut Doctoratul la Academia de Muzică din Cluj-Napoca în anul 2002, după elaborarea unei teze ce are drept subiect sisteme intonaționale din folclorul muzical românesc din Bihor. Din 1990, a lucrat ca etnomuzicolog cercetător la Institutul Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi profesor asociat la Universitatea de Muzică din Bucureşti (până în 2009 şi Brașov). A fost membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR) şi al Societății Internaționale de Muzică Contemporană (SIMC). A beneficiat de mai multe burse de compoziție şi cercetare muzicală din Germania (DAAD in Berlin, unde a studiat cu Paul-Heinz Dittrich, Dieter Schnebel şi Walter Zimmermann, şi RHEIN-NEKAR-KREIS, în calitate de compozitor în rezidență în Dilsberg), Austria (HERDER în Viena, nominalizat de Ștefan Niculescu, ocazie cu care a studiat cu Dieter Kaufmann muzica electroacustică) şi România (New Europe College şi MIDAS – bursă post-doctorală oferită de Universitatea de Muzică din Bucureşti). A primit Premiul „George Enescu” al Academiei Române (2006), premii ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (2011 şi 2014) şi o mențiune la concursul „Carl-Maria-von-Weber” din Dresda (1991).

f. Photo N. Teodoreanu.jpgA compus piese camerale, vocale şi instrumentale, lucrări simfonice, electronice, o operă de cameră, un oratoriu, interpretate, publicate şi înregistrate pe CD în România, Germania, Franța, Austria. Ca etnomuzicolog, este autor şi coautor al mai multor volume științifice, a ținut numeroase comunicări şi a publicat diverse articole în revistele de specialitate.

Componistica şi cercetarea sa etnomuzicologică reprezintă o încercare de sondare şi reevaluare a fundamentelor psiho-culturale ale muzicii, abordate atât la nivel muzical-stilistic şi cât şi la cel fizico-acustic. O atenție deosebită a fost acordată sunetul muzical şi proprietăților sale expresive. În lucrul cu materialul muzical, apelează adesea la metodele algoritmice şi informatizate, atât în lucrările instrumentale, cât şi în cele electronice. Preocupări recente includ fuziunea dintre tehnicile şi gramatica muzicii savante a Europei, şi elemente de limbaj preluate din studiul muzicilor tradiționale, cum ar fi muzica bizantină, dar şi altele.

Vocea este un element caracteristic al creației sale. A compus numeroase lucrări pentru voce / cor / soliști și diferite combinații instrumentale. O astfel de lucrare este Lamnicu plamnicu piscopalnicu, o piesă pentru cor de copii și ansamblu instrumental, al cărei titlu derivă dintr-un vers folcloric. Piesa reflectă preocuparea sa constantă pentru folclorul copiilor, asupra căruia s-a aplecat cu stăruință ani de-a rândul, efectuând o sistematizare a acestuia. Experiența lucrului la acest proiect a avut efect, cum era firesc, în diferite lucrări muzicale, printre care și aceasta. Am fost prezentă la prima ei audiție, în cadrul SIMN.

lamnicu

Fotografie realizată în timpul primei audiții a piesei Lamnicu plamnicu piscopalnicu

Despre propria estetică componistică, Nicolae Teodoreanu afirma, în interviul citat, următoarele: Am pornit adesea de la un reper sonor preexistent, preluat din folclor, din muzicile extraeuropene, din muzica naturii şi chiar din „muzica” corpului uman, așa cum a fost captată în anumite investigații clinice (ultimele, mai ales în piesele electronice). Alteori am plecat de la muzica interioară a unui text poetic, în acele lucrări vocale scrise pe versurile unor poeți extrem de „muzicali”, precum Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, sau Daniel Turcea, alteori de la muzicalitatea expresă a vorbirii, din linia melodică deseori inconștientă pe care o „cântăm” atunci când vorbim; am făcut niște analize acustice în domeniul ăsta (publicate în Revista de Folclor) şi lucrurile observate acolo au devenit „materie primă” pentru mai multe piese vocale sau vocal-instrumentale scrise la Berlin. Nu în ultimul rând am câteva piese legate de muzica bizantină. Am încercat să aduc împreună două muzici „incomensurabile”, cum ar zice Stroe: muzica bizantină şi muzica europeană cultă. Aici intră Variaţiuni-Varis, compusă pentru protopsalt şi ansamblu instrumental, în care stima solistului este scrisă în notație neumatică; este o piesă Revista MUZICA Nr. 6 / 2017 18 destinată protopsaltului Patriarhiei, Mihail Bucă, şi ansamblului Archaeus. S-a cântat de vreo două ori în țară şi odată la Köln. Este o compoziție dificilă, care cere celor două „partide” să facă drumul una către alta. Tot pe linia asta am mai avut o încercare similară cu piesa Nunta, pe versurile lui Daniel Turcea, în care am avut patru psalți cu știmă în notație bizantină şi un ansamblu de patru instrumente. Recunosc că am „forțat nota” şi de data asta, căci psalților le-am cerut să cânte polifonic, într-o polifonie de tip organum, neobișnuită pentru ei, iar pe instrumentiști, inclusiv pe clavecinist, pe prietenul meu Dan Racoveanu, i-am pus să cânte microtoniile muzicii bizantine[2].

Pentru că vorbim despre creația componistică a lui Nicolae Teodoreanu, aș vrea, în cele ce urmează, să vă prezint mai detaliat câteva aspecte ale Imnelor iernii – dintre toate lucrările sale, cea care mi-a rămas cel mai adânc întipărită în suflet. Merită cu prisosință să îi dedicăm câteva pagini.

Lucrarea, intitulată Imnele iernii. Cântări la Naşterea Domnului, are următoarea formulă instrumentală: lemne, alămuri, percuție (vibrafon şi campane), orgă şi pian, trei soliști (soprană înaltă, mezzo-soprană, bas) şi grup vocal (4 din fiecare partidă corală). Lucrarea este întemeiată pe Madrashele Sfântului Efrem Sirul – Imnele Nașterii şi Arătării Domnului – omilii în versuri cu strofe şi refren. „Madrashele” reprezintă echivalentul sirian al ebraicului „midrashim” care se traduce prin „învățături” – acestea erau predici în versuri şi strofe cu valori variabile, cântate de cor sau de un solist după melodii indicate de manuscrise în fruntea lor – şi care fixau, în acelaşi timp, o structură prozodică precisă; după executarea fiecărei strofe, comunitatea intervenea cu un refren[3].

Aceste Madrashe ale lui Efren Sirul şi-au avut un corespondent în prima imnografie bizantină în kontakia – gen ilustrat de Roman Melodul (d. 560), tot sirian de origine. Madrashele Nașterii şi Arătării Domnului celebrează misterul hristologic al întrupării şi al întregii Economii a mântuirii cu un accent deosebit pus pe mariologie. Efrem Sirul este un poet creștin fabulos şi fascinant, unul dintre cei mai profunzi teologi ai tradiției creștine.

Lucrarea este structurată în cinci secțiuni, unele dintre ele având câte patru sau trei subsecțiuni: Preludiu, apoi câte un pachet întreg pentru fiecare solist: recitativ, arie, coral, interludiu, cu excepția sopranei, care intervine ultima; aici interludiul este plasat înaintea coralului, care devine parte distinctivă, respectiv devine finalul piesei.

Secțiunea 1 este reprezentată de Prolog: în prim plan se află corzile, clopotele şi pianul (care este utilizat tot ca instrument de percuție, cu blocuri acordice ce sugerează clopotele). Este prezentat materialul modal care va fi unitar pe tot parcursul piesei, utilizându-se tronsoane din mod în diferitele secțiuni şi subsecțiuni. Doar în secțiunile intonate de grupul coral vor interveni modulații care alterează structura modului inițial. Modul este construit din secunde mici, mari şi mărite, ceea ce potențează sonoritatea bizantină. Această scară sonoră nonoctaviantă, în varianta cu mi natural, reprezintă o excepție a glasului I, care este un glas diatonic, variantă în care sol este bemolizat, dându-i o sonoritate aparte, dar expresivă. Sol bemol nu apare în scara de bază a glasului I ci este menționat pe parcurs în piese, prin ftorale (ca alterații accidentale). Interesant este că, dacă se adaugă mi bemol (în varianta fără sol bemol), noua formulă obținută se suprapune exact peste glasul II.

Corzile intonează frânturi de melodie în diviziuni excepționale şi cu salturi mari, dar deseori în octave paralele, iar pe acest fundal sonor se insinuează sunetul solemn şi cald al clopotelor.

Secțiunea a doua este constituită din patru subsecțiuni, astfel: Subsecțiunea 2.1, Roada iernii, este un recitativ cu acompaniament de orgă, pentru bas solo. Textul, de o mare poeticitate, bogat în metafore liturgice, vorbește despre Nașterea Domnului asemenea unei semințe: „În luna lui Kanon, care ascunde sămânța în pământ, a țâșnit din pântec Vlăstarul vieții (…) În luna lui Kanon ne-a răsărit o zi fără sfârșit (…)”. Orga acompaniază printr-un acord ce evoluează de la trei sunete (fa – sol b – la) la un cluster de șapte sunete – în registrul grav – cluster care reprezintă organizarea verticală a modului prezentat inițial în cadrul secțiunii 1. Subsecțiunea 2.2 – Cântarea iernii – este o arie pentru bas cu acompaniament de suflători de lemn şi alamă, în „consonanță” cu registrația blândă, caldă, a orgii din subsecțiunea anterioară, registrație Flutes 8, sugerată de compozitor şi care se menține neschimbată până la sfârșitul lucrării. Aici, melodia este construită doar prin intermediul a cinci sunete (la – si b – re – mi b – fa, în care doar sunetul mi b este străin de materialul modal prezentat până acum), cu salturi de cvarte şi cvinte perfecte, ceea ce îi conferă o solemnitate liturgică. „Mărturisesc întâia Ta naștere din Tatăl ascunsă de toate făpturile (…)”. Subsecțiunea 2.3 – corală cu acompaniament de suflători de lemn – se intitulează Lauda Glasului întrupat şi constituie refrenul lucrării, ea apărând şi în cadrul celorlalte secțiuni mari ce se succed în continuare, în diverse ipostaze variaționale. Vocile evoluează pe grupuri sau separat; melodia, în cel mai pur stil bizantin, cu formule ritmice provenind din troparele de strană, este ipostaziată fie la una din voci, în timp ce isonul este intonat de bas sau sopran, fie la câte două sau trei voci în octave paralele, decurgând de aici un puternic ethos arhaic, amintind de organum. Melodia este constituită din intervale mici, uşor de intonat, iar secunda mărită apare constant: „Laudă Celui ce a venit la noi prin întâiul Său Născut!”. Foarte rar apar formule ritmice diferite la partidele corale, toată subsecțiunea evoluând mai degrabă izoritmic şi foarte puțin eterofonic. Secțiunea a doua se încheie cu un Interludiu instrumental (2.4) cu elemente din Prolog.

Secțiunea a treia este destinată mezzo-sopranei. Debutează, simetric cu secțiunea a doua, printr-un recitativ recto-tono cu acompaniament de orgă. Această subsecțiune, 3.1, este intitulată Lumina nopții. Armonia este construită pe bază de acorduri de cvartă perfectă, cu aceeași sonoritate blândă şi luminoasă ce se obține prin registrația Flute a orgii. Acordul de cvarte evoluează spre acelaşi cluster cromatic ce însumează toate elementele modului, pentru a reveni în finalul subsecțiunii la acordul de cvarte. Aşadar, rarefiere – densificare – rarefiere. „Voi însă să vegheați ca niște luminători în această noapte luminoasă, care, chiar dacă e neagră, puterea ei strălucește (…) Aceasta e noaptea împăcării; nimeni încruntat şi întunecat să nu fie în ea  (…) Aceasta e noaptea Celui Blând; nimeni să nu fie amar şi aprig în ea! În această noapte a Celui Smerit nimeni să nu fie trufaș şi mândru!”. Splendide metafore, printre cele mai frumoase din întreaga lirică universală. Subsecțiunea 3.2 – Cântarea grăuntelui – este o arie pentru mezzo-soprană, a cărei melodie este construită pe cinci note, ca şi aria anterioară a basului solist (mi b – da – sol b la – si b) dar, ca intervalică, diferă radical, fiind preponderente intervalele mărite. „Şi ca un grăunte din grădina noastră şi ca o rază mică pentru ochiul nostru, a răsărit, s-a întins şi  a umplut lumea.” Urmează Refrenul (3.3. – Laudă glasului întrupat) cu mici variații faţă de precedenta apariție în cadrul discursului componistic. Melodia este uşor polifonizată, vocile evoluează tot în octave paralele dar centrul sonor se mută pe sunetul Re iar multe dintre intrările vocilor se realizează în stretto. Secțiunea a treia se încheie cu un interludiu orchestral, corzile intonând frânturi de melodie din Preludiu, pe baza Do.

Secțiunea a IV-a are trei subsecțiuni. Cea dintâi, 4.1, se intitulează Darul cerșetorului – şi este un recitativ pentru soprană înaltă. Este pus în valoare registrul acut, strălucitor, al sopranei, acompaniat de aceleași sonorități blânde ale orgii, armonia evoluând în aceeași manieră ca şi în modulele anterioare: un acord inițial, a (la – do – re – mi b – fa) devine cluster cromatic, b, pentru a reveni la acordul a. „A prefăcut apa în vin ca un Făcător; dar a băut din ea ca un sărman. Dintru ale Sale au făgăduit să-I dea toţi cei ce I-au dat; din comoara Lui au pus pe masa Lui.” Punctul culminant al lucrării este reprezentat de subsecțiunea 4.2, Cântarea Mariei, arie pentru soprană cu acompaniament de flaute, treptat insinuându-se şi celelalte lemne alături de vibrafon. Flautele intonează o figurație armonică din doar două note, asemănătoare unui tril blând, cu repetiții ale aceluiași sunet ce amintesc de bisbigliando. Structura modală este surprinzătoare: sunetele se succed în secunde şi terțe mici (interval enarmonic cu secunda mărită): re – fa – fa # – la – la # – do – do # – mi. Melodia este strălucitoare şi pregnantă, punând în valoare textul de o frumusețe inefabilă: „Fiul Celui Ceresc a venit şi S-a sălășluit întru mine şi eu m-am făcut mama Lui. Şi așa cum eu L-am născut printr-o altă naștere, tot așa şi El m-a născut printr-o a doua naștere. El a îmbrăcat trupul, haina maicii Sale, iar eu am îmbrăcat slava Lui.” Secțiunea se încheie cu un interludiu de tutti orchestral ce evoluează spre Do grav.

Finalul lucrării este reprezentat de secțiunea a cincea, Laudă Glasului întrupat – în fapt, refrenul augmentat prin procedee variaționale şi formale. Este utilizat tot aparatul orchestral, cei trei soliști interpretează un terțet, acompaniați de cor. Materialul modal este cel inițial, soliștii şi corul evoluează responsorial, iar din punct de vedere sintactic discursul muzical este puternic polifonizat. Pentru intervențiile soliștilor, compozitorul reia ideile de construcție melodică din secțiunile dedicate fiecăruia: basul cântă o melodie realizată din salturi intervalice de cvarte perfecte; mezzosoprana – intervale disonante, cvartă mărită sau chiar septimă mare; soprana – melodie diatonică, luminoasă. Corul intonează aceeași melodie din celelalte apariții ale refrenului, cu modulații la secundă mică, întărite prin ison, cu un efect pregnant în plan psihologic.

Ultimele măsuri încheie simetric lucrarea amintind ideile din prolog: corzile readuc în memorie tema din Preludiu, se insinuează campanele şi pianul sugerând tot clopote, instrumentele se sincronizează în izoritmie, în fortissimo, ca într-un strigăt de bucurie ce încununează imnele Sfântului Efrem Sirul şi care au constituit miezul cald al acestei modeste analize.

În ultima vreme, lucram împreună la web-site-ul său de compozitor. Ne aflam cu lucrul în faza finală, începusem să adăugăm lucrări muzicale. Alesese un header pentru site – un fragment dintr-unul din manuscrisele sale, arăta excepțional, îngrijit și delicat. Voia ca site-ul să fie perfect din toate punctele de vedere, și de aceea lăsasem pentru la final maparea domeniului pe care-l cumpărase. Și atunci s-a întâmplat tragedia ce l-a luat pe bunul nostru prieten dintre noi, lăsându-ne mai triști, mai săraci, mai pustii. Nu pot să nu îmi amintesc de credința sa profundă, ce-mi făcea chiar și mie bine, și de aceea îmi spun cu nădejde că se află în cel mai înalt cor al îngerilor, de unde privește spre noi cu bunăvoință și căldură, așa cum a fost și când se afla aici. Faptul că există un aici și un acolo este ceea ce ne face să ne cutremurăm în astfel de momente și să ne amintim că plecarea… dincolo poate să se întâmple pe neașteptate, subit și cutremurător. Să ne amintim – și să fim mai buni și mai iubitori cu prietenii noștri. Timpul este neiertător.

Veronica Anghelescu

 

Alte lecturi recomandate:

Andra Apostu: Interviu cu Nicolae Teodoreanu

http://www.ucmr.org.ro/Texte/RV-6-2017-1-AApostu-De-vorba-cu-NT.pdf

Nicolae Teodoreanu despre Ștefan Niculescu. Text inedit

https://no14plusminus.ro/2012/02/10/stefan-niculescu-dialog-despre-creatia-muzicala/

 

 

 

Nicolae Teodoreanu

Listă de lucrări

Creaţia muzicală

 

Muzică de scenă şi vocal-simfonică

Corabia, mini-operă de cameră pe texte extrase din Biblie, Der tanzende Tod, Des Knaben Wunderhorn, 1996;

Imnele iernii. Cântări la Naşterea Domnului pentru soprană, mezzo-soprană, bas, grup coral mixt şi orchestră de cameră, 2011;

 

Muzică simfonică

Noaptea de cremene, cantată pentru mezzo-soprană şi orchestră de cameră pe versuri Vasile Voiculescu, 1986;

Poem pentru orchestră mare, 1989;

Concert pentru violă şi orchestră, 1991-92;

Vârstele timpului pentru orchestră mare, 1993;

Concert pentru vioară şi orchestră de coarde, 1995;

 

Muzică de cameră

Dialoguri pentru flaut şi oboi, 1983;

Sonata pentru violoncel şi pian, 1984;

Crinişte, pentru trompetă, corn, trombon, 1987;

Quartet de coarde, 1989;

Recitativo secco e basso continuo pentru trompetă şi contrabas, 1995, Viena;

HeteroFonie pentru trei blockflöte alto, 1995;

Strigare de biruință pentru vioară solo, 1999;

Murmur pentru saxofon sopran/sopranino/bariton, viola şi pian, 2011; cu versiune pentru flaut in do/piccolo/flaut bas, pian şi percuţie, 2014;

Noison pentru flaut in do, pian şi percuţie, 2014;

Muguri şi flori pentru două viole, 2016.

 

Muzică vocală

Lacrima şi Raza, 4 lieduri pentru mezzo-soprană şi pian pe versuri Lucian Blaga, 1988;

Anastasia pentru mezzo-soprană şi 5 instrumente pe versuri de Daniel Turcea, 1992;

Strigare pentru 8 voci soliste, după Psalmul 101, 1995;

Sicut in caelo et in terra pentru 8 voci soliste şi percuție, după Plângerile lui Ieremia, 1999;

Cântarea nopții pentru soprană, flaut şi harpă pe versuri de Daniel Turcea, 2002;

Variaţiuni-Varis pentru Bariton (Psalt) şi ansamblu instrumental, 2007;

Lamnicu, plamnicu piscopalnicu pentru cor de copii şi percuție, 2012;

Nunta pentru 4 voci psaltice, vioară, violă, clarinet în si b (şi cl. bas), clavecin pe versuri de Daniel Turcea, 2013;

Privighetoarea pentru soprană şi pian pe versuri de Ignatie Grecu, 2015.

Flăcări și Cântec sub stele  pentru soprană și pian

 

Muzică corală

Cu colțul inimii pentru cor mixt, pe versuri de Nichita Stănescu, 1984;

Despre țara de unde venim pentru cor mixt pe versuri de Ana Blandiana, 1985;

Colindă pentru cor mixt pe versuri de Lucian Blaga, 1987;

Naşterea Ta pentru 12 voci egale, 1988;

Belșug pentru cor mixt pe versuri de Lucian Blaga, 1992

Cântecul bradului pentru cor mixt pe versuri de Lucian Blaga, 1993;

 

Ceremonial pentru cor mixt pe versuri din psalmi şi populare, 1994;

Gloria Patri. Omaggio a Liviu Glodeanu pentru cor mixt, 2015.

 

Muzică electronică

Prima pentru tape, 1996;

Cuvântul pentru tape, 1998;

Hău Zăbavă pentru tape, 2005;

Fântâna tinereții, pentru flaut, violoncel şi live electronic, 2010;

Zumzet pentru mediu electronic (8 canale / stereo);

Greieri şi clopote pentru mediu electronic, 2015.

 

Muzică de film

În spatele istoriei, film documentar, regia: Iulian Capsali, 2007.

 

Lucrări cu caracter didactic

Piesă pentru trompetă şi orchestră de coarde, 1987;

Două legende pentru orchestră de coarde, 1987;

Mozaicul pentru pian la patru mâini, 1993;

Dominante pentru trombon solo, 2011.

Playlist

*

*

*

*

*

[1] http://www.ucmr.org.ro/Texte/RV-6-2017-1-AApostu-De-vorba-cu-NT.pdf, p. 14

[2] Ibidem, p. 17-18

[3] Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, Editura Deisis, Sibiu, 2010, prezentare de Diac. Ioan I. Ică jr., p. 6-7

The People of CGS Romania

20180223_072344The years I spent at CGS Romania were among the happiest of my life, career-related. As many young people, I had had numerous jobs and went to University at the same time; jobs which were big or small, interesting or boring…  With CGS, things were very different.

I had just graduated the National University of Music in Bucharest and the only things I knew how to do were to compose music and play the clarinet and the piano – therefore, I was not into any of those high-paying skills which get you to land a job that would immediately pay well and get you on the mid-level stages of career quite quickly. I did not know how to be a good manager, or a sales-person, or a marketing agent. I knew some computer-science, because volens-nolens, at the University of Music you get to study electronic music as well, and that involves complicate software and mastering of good technical skills.

I did not want a musical job, for many reasons which were logical for me, as well as personal choices. I wanted a technical job which would allow me to develop the fairly good technical skills (I knew the various versions of Windows, where everything was and what it did, a bit of Linux, the complicated musical tools and even a bit of PhP that I was proud of) – and, at the same time, that would allow my mind to focus solely on music when at home, with no second thought to unfinished projects at work or deadlines or meetings.

But who hires a musician on a computer-science position? No one did, of course, except CGS Romania. They said – look, if you pass the technical test and the language test, you shall be fine, we’ll teach you the rest and we are confident that if you learnt Bach’s compositional technique, you’ll quite surely be able to learn hardware troubleshooting.

Did they say hardware?

I accepted their offer happily and I never, not even once, regretted it. The interview was beautifully conducted by Simona; I got to meet the project manager, Dora, who welcomed me into the team and explained to me that I will be dealing with very delicate computer parts and I must be careful to identify the correct references. I was clueless as to what she was saying, but very soon everything fell into place. I was proud! I was working in a highly prestigious department and that was important and enriching at so many levels.

The training was very thorough and organized – at that time, it was held by Cornel. I will always remember Cornel, one of the calmest persons I ever got the chance to meet. But my best memory from the training was meeting Mihaela, who would be one of my closest co-workers and friends; we worked side by side for 6 years, we got pregnant at the same time, gave birth one month apart and returned from maternity leave altogether. It was beautiful and heart-warming!

20180314_084448The work was hard, but extremely well organized and my mind loved the technical aspects of it, the direct contact with customers, the technical trainings which I underwent with the technical engineers – back then, there was Raluca (to this day I remember her passion for artificial intelligence!) and later on, there was Alexandru – also one of my closest friends to this day, endowed with remarkable intelligence and a healthy passion for martial arts😊; and much later, after having returned from maternity leave, I collaborated with Lucian, who, along with the high proficiency in information technology, also possessed great pedagogical skills and I learnt a lot from him.

Colleagues came and left; but a few people stayed and I believe I was very lucky to be there, because those people who stayed were those in command functions, those who ensured the fluency and smoothness of our work and that is important for a team. When a team replaces its team-leader twice a year of more often, you know there may be a problem there. But in my team, those people stayed for years – and I believe that this is one of the main reasons for which I also stayed. Those reasons have names: Adina (who would later become Project Manager), Simona, Alina (my good Faby) and later on, Ianula. Also, the highest in command and one of the best and kindest people I have known – Cristina, the Project Manager who succeeded Adina She did not lead over “employees” – she coordinated a team of people which were, for her, friends. It mattered a lot. All those wonderful people remained my friends and this is more important than any other accomplishment; each of them made my life richer.

20180329_151424During this 6-year time period, I gave birth to my daughter Irina – just as Mihaela gave birth to Vlad. What a joy to have our children arrive about at the same time! I still remember how we would come to work in the late stages of the pregnancy, how we would take 40-50 calls and nibble on various foods and daydream about the names our children would have. And when Irina arrived, I was humbled by the love everyone showed her! To this day, Irina asks when may we go see Faby and she loves her as if she were her aunt (and nothing would make me happier than Faby to consider Irina her niece!)

Many wonderful things happened all the while. I developed the gift of visualising computers just by hearing their machine type and serial number; I got to solve technical issues that used to scare the hell out of me; I got to conduct complicated “computer surgeries” via phone. I befriended field engineers the face of whom I never saw, but the voice of whom was as familiar to me as that of my father. Bernard! And unavoidably, I became friends with some of the regular customers. Farid!

Colleagues got married, gave birth to children; our family grew larger and sometimes it grew apart, but we continued to nurture our friendships. Adina and my little Irina write letters; Bogdan Whatsapps me interesting bits of information related to old cases I treated (Bogdan is a somewhat unbelievable person and I do not have words to describe this good, hardworking man); Simona’s smile transcends all distances (it is forever engraved in my soul) and I believe her little daughter inherited it; Alex is my gossip genius buddy (did I say how proud I am of him?); Patricia transformed work into a spiritual practice (and she is an inspiration to me, despite having completely different spiritual paths – perhaps that is what brought us together); Faby is my good fairy which knows the deep corners of my soul no one else knows, because she was there in the hardest day of my life – and that cannot be forgotten.

There are many other good people that I love and cherish; it is only the lack of space which prevents me from mentioning every single one of them.

I learned, learned, learned from everyone I could. I learnt much more than technical skills. I learnt soft skills, patience (one needs it when customers call, upset that their computer no longer powers on), meticulosity, consistency and endurance. My soul became richer every day as I walked from home to work on Popovat street and crossed the bridge over Dambovita river. Each day I stopped on that bridge and took a picture, to remind myself that there are things which remain, despite the passage of time. I love the five-floored building; the ladies which did housekeeping; I loved my hyper-early shifts which, at some point, started at 7:30 AM and allowed me to see the sunrise. I love the view over the still-dormant Bucharest, from the 5th floor.

20180329_180849

Unalterable circumstances made me choose another path one day. But if that path crossed my way and I was able to walk on it, it was only because I had worked at CGS. It was where I learnt what it took and if today it says “software engineer” on my badge, it is because the foundation was build there. I will be forever grateful.

Veronica Anghelescu

NCIS New Orleans. Season 1: A Lesson in Coherent Character Construction

NCIS New Orleans

Season 1: A Lesson in Coherent Character Construction

 

vlcsnap-2018-04-01-11h02m36s780I have recently started watching NCIS: New Orleans and, from the first episode of the Season 1, the famous Musician Heal Thyself, I have been overwhelmed by the need to write about this outstanding television series – for more reasons than one (the most important of which being that the series features Scott Bakula, easily one of the most talented actors of present days). NCIS New Orleans is a lesson of how a television series should be done.

There are literarily numberless TV-series for us to choose from; it is absolutely impossible to watch them all and to be able to compare everything with everything. As anyone else, I have my preferences and I tend to watch a rather heterogenous collection of shows, among which, lately, Star Trek, The Resident, NCIS New Orleans, Sherlock. I have seen a variety of construction techniques and, as one does, I tend to focus on the characters which most draw my attention and to see how they are made, how they are being built – not only through the means of the script (which is, in NCIS New Orleans, impeccable) but also through the skilful way in which the actor knows how to express, how to construct (and eventually deconstruct and reconstruct) the image of the character he / she embodies.

NCIS New Orleans features a group of very diverse actors: Scott Bakula as Dwayne Cassius Pride, the NCIS Senior Special Agent; Lucas Black as Christopher LaSalle, NCIS Special Agent, second in command; Zoe McLellan as Meredith Brody; Rob Kerkovich as Sebastian Lund, forensic specialist; C.C.H. Pounder as Loretta Wade, medical examiner (coroner) for NCIS.

NCIS New Orleans is very patient and careful with the hermeneutics of character construction and development. It takes a few good episodes to even get to know these people; the way each actor portraits their character is downright remarkable, because they pay attention to one of the most important thing in television: to detail. To the tiniest of details. Those who watch, and especially those who re-watch – and there are many – observe and rejoice every time a character reacts as an actual human-being they can relate to. Through their extraordinary day-to-day missions and adventures, throughout their ferocious fight for truth and justice, the NCIS New Orleans team members are so very… human. Not super-heroes. People, actual people. Extraordinary People.

Dwayne Cassius Pride, the Senior Special Agent of NCIS New Orleans, is played by Scott Bakula, an actor I have known and studied for years, so I know his modus operandi in depth. The role Dwayne Pride is complex and requires multiple skills, which Scott Bakula possesses to the highest degree. It was remarkable to see him build the role step by step, from the very first episode – Musician Heal Thyself. He comes across as a warm and compassionate federal agent; he conveys orders to the subordinates in his team on a friendly, firm, but not commanding tone – yet, you know he is in charge there. Christopher LaSalle, played by Lucas Black, calls him King. One of the most important values Dwayne Pride tries to inoculate to his group of people is that of responsibility. “We face what we gotta face,” he says. We find out quite soon that he has a room somewhere upstairs, above the main office. “Where you lay your head in this city, defines you,” Pride tells a co-worker. And so, we see that he is defined by his work. For this reason, there are deep implications for the character – because everything revolves around work. Not a job, but a profession to which he is dedicated with everything that he is.

Dwayne Pride is exceptionally well prepared for his profession. He reacts fast, investigates deeply and is very protective of those who need it the most: the vulnerable ones, the children, the young people. We find out soon that he has a daughter of his own, but that he and his wife are on the verge of divorce. Discretion being the key-word, many episodes will until we find out more.

Dwayne Pride’s team is sketched with equally discrete but inciting colours. Christopher LaSalle is disciplined, courteous, friendly and his accent is a pure work of art for which the actor deserves praise. “We are one big family,” Chris says at some point – a very good way of describing the manner in which a team is built and coagulated. Meredith Brody (beautifully played by Zoe McLellan) is an eager learner with a black belt in Aikido, not easily impressed, with a cold demeanour (our intuition already tells us, because of the actress’ skilful portraying, that the respective coldness is only a mask); she wants to keep work and personal life separate; she has a prodigious memory and makes startling associations. An agent Dwayne Pride values.

Sebastian Lund (played by Rob Kerkovich) is another remarkably built character, the development of whom I have studied with great satisfaction. Sebastian works in the forensics laboratory, a genius for all it takes, reminding me of Sherlock Holmes with his passion for truth and eye for detail, as well as for the dexterity with which he uses to tools of chemistry and physics to uncover bits of information essential in the apprehension of the true villains. Rob Kerkovich constructs a fantastic role, and the manner in which he conveys verbal information, with digressions and divagations and bits of concrete information is something I applaud in each episode: it looks effortless, it is – for us – full of savour and brilliant – and the amount of hard work which the actor puts in the construction of the character deserves all praise.

Loretta Wade (portrayed by CCH Pounder) is the coroner, the one who conducts autopsies and another key-member of Dwayne Pride’s team. There is a certain warmth between them – the way Pride speaks her name, Loretta – suggestive for a rich friendship which goes way back. Loretta is calm, warm, motherly, comforting, but at the same time very meticulous and, as everyone else in the team, completely dedicated to truth.

It is not my intention to narrate the contents of each episode, but rather to follow the way the actors build their respective characters. There is fluency and cohesion in the way they accomplish this. Even the music (fantastic! – but I shall consecrate a special article to the music of NCIS New Orleans) talks about continuity and coherence. The first episode ends with Go to the Mardi Gras in B flat; the second episode, Carrier (my favourite of the first series) starts with the same tune. We have the opportunity to observe more of Dwayne Pride’s compassion – the way in which he talks to the victims’ families, how he takes time for the apparently unimportant things; how he does not rush through such chores, even though his mobile phone is constantly ringing or beeping. In Carrier, we have the opportunity and the privilege to witness an exceptional lesson of acting, with Scott Bakula exhibiting an entire plethora of emotions in the way he builds Dwayne Pride – most of which are expressed with his eyes: he is troubled, upset, apprehensive, hopeful, furious, determined, reminding me of a character in Albert Camus’ Plague. The feelings he expresses are not random; they evolve from one another and they are convincing because they are… natural. Loretta’s scream – “The man isn’t drugged. He has bubonic plague!” – is something all those who love NCIS New Orleans will remember, a shocking cry of despair and surprise which has become iconic. “All we can do is hope for the best and prepare for the worst,” Dwayne Pride states at some point. It seems like this phrase is one so well embodied in his consciousness, that his entire personality emanates from it.

The next few episodes add to the already brilliant composition.

Breaking Brig shows Dwayne Pride stopping at nothing to protect those in his team – in his family, as Christopher had previously called their small group. When he shoots a wanted criminal in the head to save Brody from his hands, he exhibits no remorse and he is ready to give his job up in order to face the consequences of such a dangerous act. “Between a traitor and one of my own, there is really nothing to choose from,” he says to his superior. Such a behaviour is balanced with the heart-melting moments of him talking to his estranged wife, Linda Pride, who wants them to undergo couple therapy. The character Christopher LaSalle also evolves; we see him as a multitasking machine but, at the same time, as someone completely devoted to Pride, to the point in which his own life does not seem to matter. Loyalty is a theme which is differently explored by each character, which makes it very interesting to observe and to analyse.

We get to see Dwayne Pride’s daughter, Laurel, in The Recruits. Pride completely melts when he sees her – and that particular moment is something I often go back to. It is so natural, so wonderfully built, that I cannot do anything else but applaud. His entire being reflects warmth – his voice modulations change when he talks to her, his eyes are warm and loving – we see a different face of a prism and how it reflects the same light, and yet differently. The character becomes richer and more complex, within a scene which is only minutes long. The Recruits is also the episode in which we get to meet Patton Plame – an investigative computer specialist – or a hacker, in Christopher’s terminology. He is played by Daryl Mitchell as a computer genius in a wheelchair – many episodes will have to pass until we get an insight into why the character is disabled. Patience with the character construction is one of NCIS’ great virtues. Talking about iconic scenes, there is one such scene in this episode – a scene which has been henceforth transformed into endless gifs and studied by fans frame by frame. Dwayne Pride does not even do anything in the respective scene – he merely stands there, waiting for an offender to come in sight (officer Mike Benton). He is calm and in control, his gun – held with both hands – is pointed straight at the offender. He only makes a short gesture with his hand, indicating to Benton to drop his weapon. His presence is overwhelming – and he is simply being there, nothing else. Marvellous acting!

Also, the musician in myself was happy to learn the name of the piano the character owns – an Upright Hamilton, similar to the one in my own living-room – and to see Dwayne play the sweet duet with his daughter. It is not the first time we see him play the piano, but here he is calm and serene; the simple tunes are the hardest. Scott Bakula is an accomplished piano player and I feel privileged every time I get to see him play, and I am happy that the script offers him numerous such occasions.

Another exceptional composition is realized in the Master of Horror episode. It is also the first time we see Linda, his estranged wife – and we get to notice how troubled Dwayne is to see her. Troubled is the key emotion of this episode, majestically played. Not only is he troubled because of having seen his wife, but also because he personally knew the victim (judge Melanie Herman). “I fell in love with you because of your hunches, Dwayne”, Linda tells him. Hunches alone will help him solve the case. The scene in which Dwayne contributes to making Mr. Hyde surface, manifest itself from the criminal’s double-personality is absolutely fantastic, a Shakespearian moment to the tiniest detail. Leaned against a wall, in the interrogation room, behind the criminal, he promises to do the worst possible things to him, unless he cooperates. He is dark strong, threatening, but at the same time you can feel that the character himself is playing a role here – this is not who he is, how he is. And yet, he is convincing. Who is he, really? About darker areas of his personality we shall have the opportunity to discuss as they reveal themselves to us.

The entire Baitfish affair gets us that opportunity. We see Dwayne Pride more and more focused, more obsessed to solve something that is just slightly out of reach: what he thought to be an old-case coming back to haunt him, finally turns out to be something far more dangerous and more complex, threatening to endanger the lives of all the people living in New Orleans. By the time the entire plot is unfolded, another agent joins the team, adding value and diversity – Sonja Percy, played by Shalita Grant – an energetic, brilliant young woman whose expertise proves to be invaluable.

The episode My City is the last instalment of the Baitfish affair. Dwayne Pride is upset, worried, not a single smile on his lips for almost the entire duration of the episode. He takes charge of everything and leads his team personally through all the operations. “Something big is coming” – and his entire demeanour points at that. We learn that terrorists are planning to destroy New Orleans by bringing about a nuclear apocalypse. Terrorists and nuclear war, our biggest fears – a man and his small team against all this, and they manage to make it credible. Dwayne Pride does everything he can to find out the whereabouts of the villains – he even goes to his father in prison, and they have long been estranged, their relationship is severely deteriorated. He gets to him – and manages to have his allegiance – how? – by being abruptly sincere, as he always is – he knew his father would eventually help because he loves New Orleans just as much as Dwayne does. However, keeping his emotions tightly under control, he shows that truth and justice are non-negotiable. “Done good, Cassius.” Calling him Father or Dad would have been too great a gift at that point, and they both know it.

Dwayne’s grief and worry are concealed throughout the mad race to find the terrorist; his demeanour remains calm, but we can sense and perceive his inner struggle throughout the entire way of acting – his voice, his body-language, the way manipulates objects with his hands; he is unsettled and deeply angry, and yet he remains in full control of his emotions. This is his biggest battle.

vlcsnap-2018-04-01-12h15m51s705The island scene is fantastic to the last detail, and I have watched it numerous times, frame by frame, trying to see if I could pinpoint any fault – I could not. It is a scene which required extreme focus and very hard work to construct; there is a lot of running and fighting, despair and agitation and fury: he will not let his city down. Shot in the shoulder, Dwayne still functions, after having broadcasted to his people that “he is fine”, whereas he is far from fine. In a rush of adrenalin, he takes down two of the terrorists – more or less with his bare hands – and manages to shut down the RF transmitter and its trigger mechanism. “I got this,” he murmurs as his trembling fingers look for the blue wire which must be removed.

When Christopher LaSalle finally shoots down the terrorist which holds Dwayne at gunpoint – Ekpo himself – the two men look at each other for a moment – a short moment, one of the most remarkable ones in the entire series. Silent understanding and gratitude for the help given; shock, surprise and relief. Contentment for a job well done. And no words are spoken.

The series conclusion is heart-warming. Sonja Percy has hacked into the budget to see if there was room for another agent. She wanted to be a part of the family. “Your family,” she tells Dwayne. “I’m home,” Brody also confesses to Christopher, when she explains her reasons for being a part of the team. The closing song puts it into words better than spoken words would have managed; yes, this is Dwayne Pride’s family, one for which he had sacrificed his personal life and had risked his own life, honour and career on a daily basis. What did he get in return?

“To the ends of the Earth would you follow me?” the song sings, and each of his team-members would certainly reply with a Yes.

 

This Season 1 analysis has been written with great admiration, appreciation and love for the hard work and talent of all the team-members who have made NCIS New Orleans possible. They all, from the directors and writers to the filming team – deserve congratulations for the extraordinary work they accomplished.

I cannot end these lines without expressing my ever-lasting gratitude towards Scott Bakula, from whom I never cease to learn things. He may never read these lines, but he will forever remain my inspiration and my most important teacher.

 

Veronica Anghelescu

Bucharest, Romania

Preot Mihai Nuță (sau o povestire despre Angel)

Preot Mihai Nuță

(Angel)

(7 mai 1938 – 24 februarie 2012)

 

A venit timpul să scriu această povestire: povestirea despre Angel. De atâta timp o port în mine, iar cuvintele cresc și așteaptă să fie puse pe hârtie. Este greu, chiar și după atâția ani, șase – câți au trecut de la plecarea sa.  Ziua morții sale a fost cel mai cumplit lucru pe care l-am trăit vreodată, pentru că nu se mai întâmplase, încă, să pierd o altă ființă pe care să o fi iubit într-atât. Este știu de către cei apropiați mie – ce i-au fost și lui apropiați și dragi: eu eram Veronica, fata ce-l iubea pe Angel, preotul cel înalt și bun al lui Hristos, îl iubea ca pe un tată, un mentor și un înger, ca pe un soare și ca pe un zeu blând și luminos: și de aceea noi nu-i spuneam Mihai Nuță, sau Părinte Mihai, ci Angel. Angel al nostru. Iar el și-a acceptat porecla cu bunăvoință – și-i plăcea.

Sunt păstrătorul cuvintelor sale, a amintirilor sale, al inimii sale iubite; sunt cutia cu amintiri a lui Angel. Și pentru că și clipele vieții mele trec, aștern aceste amintiri pe hârtie. Pentru mine, pentru alții ce l-au iubit și, poate, și-l mai amintesc.

Dar încep cu câteva cuvinte biografice. S-a născut într-un sat apropiat de cel în care s-a întâmplat să cresc și eu: Bogați, din județul Argeș. Foarte aproape era satul meu: Dobrești. Părinții săi se numeau Vasile și Ana. Despre mama sa mi-a povestit duioase aduceri-aminte, cum era făptura pe care o iubise și prețuise mai mult decât pe oricine, și pe care niciodată nu o văzuse dormind, femeie harnică, obișnuită cu viața grea, ce se așeza în pat mult după ce toți ceilalți adormiseră și se trezea devreme în zori.

De timpuriu a știut că va deveni preot, având o voce limpede și frumoasă de tenor. A urmat cursurile Seminarului, apoi pe cele ale Facultății de Teologie din București, absolvind în 1963. Pe 18 martie 1965 s-a căsătorit cu Alexandra Rodica, iar în anul următor s-a născut unicul lor fiu, Gabriel-Valeriu, ce locuiește azi în străinătate.

Pe 1 octombrie 1965 este angajat cântăreț la Parohia Așezămintele Brâncovenești Domnița Bălașa, biserica ce i-a fost dragă toată viața, unde l-am cunoscut și eu, unde a slujit până în ultimele clipe ale vieții sale pământești. Pe 9 octombrie 1966 a fost hirotonit diacon și a rămas astfel (cum se întâmplă cu diaconii ce au voci deosebit de frumoase) timp de 30 de ani. A fost hirotonit preot pe 21 ianuarie 1996, pe seama aceleiași parohii. Nimic nu avea să îl despartă vreodată de biserica sa.

Tot aici l-am cunoscut și eu.

Aveam, cred, 14 ani când l-am văzut prima dată – la nunta unor prieteni ce urma să fie oficiată acolo. Ajunsesem puțin mai devreme, astfel încât am putut participa la Sfârșitul Liturghiei – el se îndrepta spre ușă, eu tocmai intram. S-a oprit să zâmbească fetiței îmbrăcate în alb, cu păr lung, ondulat. Fetița i-a zâmbit înapoi. Două suflete s-au întâlnit, iar prietenia lor avea să dăinuie aproape două decenii.

Mai târziu, ne-am reîntâlnit – eu, tânără studentă ce studia simultan Teatrul și Literele, el, același bun, calm, și minunat înger ce avea să vadă prin mine începând din ziua când am vorbit pentru prima dată – 8 aprilie 2001 – și până în ultima clipă. Toate negurile, tot zbuciumul omului tânăr, toată dorința de a cunoaște, toate clipele de rebeliune, frumusețea și urâțenia deopotrivă, Angel vedea tot.

Și nu pentru că era Preot – eu nu doar despre aceasta scriu aici, ci pentru că era prietenul meu, Prietenul, acea unică ființă ce putuse să țină în căușul mâinilor sale întregul meu suflet – și să-l ocrotească.

Ce dor îmi este de tine, Angel!!

Dar pentru că, pentru Angel, faptul de a fi Preot însemna Totul, am să vorbesc despre cum era. Nu era ca acei bătrâni și blânzi duhovnici ce adună zeci de mii de oameni la porțile chiliilor lor; Angel aduna, în schimb, o societate foarte diversă pe băncile și în biserica înconjurată de blocuri și magazine, un loc modern, aflat în inima tumultuoasă a Bucureștiului, într-un loc haotic, zgomotos și colorat cu de toate – cu cerșetori, cu doamne elegante și parfumate, cu bătrâne ce-și pierduseră cheile (Ah! Mama Niculina!) și măicuțe cocoșate ce puteau face curățenie în altar (Mama Dobra!). Oameni din cale-afară de normali și de ciudați – oameni așa cum suntem cu toții, cum era și el, alcătuiau cercul său de apropiați.

Dar Angel era un preot absolut minunat, cu o smerenie și o modestie desăvârșite; calm și grijuliu, atent la fiecare detaliu, cu minunatul, puternicul său glas umplând frumoasa biserică Domnița Bălașa și fiecare colț al inimii mele, Angel trăia cu Hristos. Nu vorbi cu mine azi, îmi spunea câteodată, la sfârșitul vreunei vecernii, când prea îl oboseam cu prostiile mele – trebuie să fiu atent la slujbă, zicea. Eu mă miram, căci slujba abia ce se terminase, apoi înțelegeam că ea continua în sufletul său și voia să o asculte și să o cânte acolo, în tăcere. În sine. Am învățat curând să tac fără ca el să-mi mai spună, căci sufletele noastre s-au sălășluit într-un unison perfect.

19577313_10154675532707727_6172872982747550289_o

(Aceasta este prima fotografie pe care i-am făcut-o vreodată, anul 2001)

Facultatea de Litere, unde îmi petreceam majoritatea timpului, era aproape – doar la o stație de metrou distanță. Cum foarte adesea nu mai găseam niciun loc liber la Bibliotecă, luam acasă cărțile și mă refugiam într-un colț al bisericii, sau afară pe scări, să citesc.

– Ce citești acolo? a întrebat.

Studii de literatură universală și comparată de Tudor Vianu, am răspuns pe nerăsuflate, căci peste două zile aveam examen la Teoria Literaturii și mă obseda.

– Cum, nu o carte de rugăciuni? se miră el, cu un zâmbet.

– S-ar putea spune și așa, am răspuns eu, căci cine eram eu să contest faptul că teoria literaturii era altceva decât o imensă rugăciune?

A râs cu bunăvoință, iar eu i-am întins o floare galbenă – și toată viața, apoi, i-am dus flori galbene, era culoarea noastră.

– Haide, nu mai sta pe scări, fetele nu ar trebui să stea pe scări, nu e încă suficient de cald, treci înăuntru.

– Eu? m-am mirat, bucuroasă că-mi vorbea, totuși!

– Avem treabă.

Era luni a Săptămânii Mari. Se făcea curățenie generală în Biserică și, foarte curând, Tudor Vianu mi-a fost răpit și așezat pe un dulap, fiindu-mi înmânate o mătură, un mop și, mai târziu, niște perii groase.

– Ia să văd, ești harnică? Ești bună de măritat? Că am un băiat…

– Am prieten, am protestat eu cu vehemență.

– N-ai niciun prieten, termină.

N-aveam, iar el părea să știe deja totul despre mine.

Săptămâna aceea, am stat mai mult acolo, la Biserică, ajutând la curățenie, spălând pe jos, ștergând praful și spălând o cantitate interminabilă de căni, pahare și candele. Toate erau activități ce-mi făceau plăcere – iar cunoscuții ce se întâmplau să mă mai vadă credeau, probabil, că sunt pe cale să îmi pierd mințile și să mă călugăresc, sau ceva în genul acesta. Angel râdea, îmi mai aducea diferite castronașe să spăl și mă sfătuia să îi las pe toți în pace.

Într-o zi, chiar, mă rugă să-i fac un serviciu. Fericită să-i fiu de folos, am acceptat imediat. Voia să merg până la o mănăstire aproape de Cheia, Suzana se numea – unde avea câteva dragi prietene printre măicuțe, ce țeseau minunate covoare la războiul de țesut și de la care cumpăra adeseori lucruri. Trebuiau duși niște bani acolo. Eu i-am împachetat bine într-o pungă și am plecat într-acolo.

– E frumos acolo, îmi spunea, dar vezi să nu cumva să-ți dea prin minte să rămâi la mănăstire, că am treabă multă cu tine!!

– Ce treabă? râdeam.

– Păi, să spălăm vasele!

Mi-am anunțat cu satisfacție niște prieteni ce se preocupau prea mult de soarta și preocupările mele că voi pleca la mănăstire (pe atunci nu exista Facebook și încă nu aveam nici măcar o adresă de email), și dusă am fost.

M-am întors deseori la prietenele sale de la Suzana, apoi, ce deveniseră și prietenele mele. În mare secret, înainte de a mă întoarce la București, Maica Fevronia îmi spusese să am mare grijă de părintele, deoarece este văzător cu duhul și deci foarte important și prețios oamenilor, și trebuie avu grijă de el, deoarece el prea adesea are grijă de alții și pe sine se lasă la sfârșit sau chiar uită de tot. În mulții ani ce aveau să urmeze, aveam să constat că era purul adevăr. Deseori uita de sine, îngrijindu-se prea mult de ceilalți. Nu știu ce înseamnă văzător cu duhul; știu că vedea durerea celuilalt și niciodată nu rămânea indiferent.

Ce dor ne e de tine, bunule Angel.

– Trebuie neapărat să nu mai fumezi, îmi zise.

– Dar nu…

– Nici măcar nu încerca, mă opri el.

– Dar de ce? am protestat eu. Și te rog să nu începi cu fumatul care e unealta diavolului sau mai știu eu ce prostii, da? Îmi place să fumez.

– Ești o proastă, îmi spuse sever. Ai o voce frumoasă și timbrată. În loc să fumezi, ai putea să cânți.

Am rămas stană de piatră.

– Să cânt? Dar eu nu știu notele!

– Pardon, nu știi notele? Dar ce anume faceți voi la Facultate?

Am clipit confuz.

– Păi, uh… teoria literaturii, engleză, cehă, lingvistică, literatură universală, pe urmă la cealaltă facultate fac istoria teatrului, actorie, dicție, mișcare scenică…

– Vai de mine, numai prostii, râse el. Mereu uit că nu ești studentă la Conservator.

8. Midnight Liturgy - AngelCumva, acele cuvinte mi-au rămas adânc întipărite în suflet, până în ziua în care am ajuns, după multă și încrâncenată muncă și luptă cu mine însămi, studentă la Conservator și absolventă a acestuia (în chiar anul în care bunul meu Angel a murit).

În anul 2001, m-am mutat din casa părinților mei într-un apartament în cartierul Crângași. Am luat drept colegi de apartament alți doi băieți – Zoli și Liviu – și o fată, Isabelle. Apartamentul era aproape gol. Dormeam pe niște saltele așezate direct pe jos, în loc de masă, la bucătărie, utilizam o ladă – iar în loc de scaune, altă ladă. Aveam două pisici. Eram foarte săraci, dar prietenia noastră era desăvârșită iar grația și harul erau nelipsite din apartamentul nostru, căci Angel venea aproape în fiecare săptămână la noi în vizită: îi plăcea la noi. Eram copiii lui. El avea grijă de noi, iar noi, cumva, de el. Ne aducea tot ce îi prisosea, iar noi foloseam tot: prosoape de la parastase; diferite haine vechi; într-o zi, mi-a adus un birou, iar mai apoi un pat uriaș, ca să nu mai dormim pe jos – iarna era foarte frig. Într-o zi, pe care nu o voi uita niciodată, mi-a adus un camion plin cu plante!

Angel, care iubea florile…

AngelEu găteam frumos și divers. Piața noastră din apropiere, Piața Crângași, era și unul din locurile sale preferate. Deseori când mergeam să îl văd, îmi spunea că ar da o raită prin piață pentru a cumpăra câteva legume. Se decise, într-o seară, să cumpere un pepene mare, pe care mi l-a încredințat, de altfel, să-l duc până acasă. Acolo, conform bunului său obicei, înainte de a-l mânca împreună cu ceilalți voioși colegi de apartament, decise să sfințească bucatele. Cum nu exista neapărat, o rugăciune pentru pepeni, a decis să improvizeze una: Doamne, așadar, începu abia stăpânindu-și râsul, iată sfințește Doamne acest pepene și pe aceștia care vor gusta din dânsul…

Nu știu de ce, dar ni s-a părut tuturor extrem de amuzant cum Domnul a sfințit pepenele nostru, cumpărat de Angel și cărat de mine, și din care au mâncat până și pisicile.

Apoi, mi-a împărtășit din adevăratele și grelele necazuri ale vieții sale, și am început să îl ajut – nu ca un copil neștiutor, ci ca un prieten gata de orice sacrificiu. Nu voi vorbi desigur, despre niciunul din acele necazuri, pentru că sunt tainele sale ce mi le-a încredințat și pe care nu le voi divulga niciodată. Avea nevoie de ajutor constant și consistent pentru rezolvarea unor probleme complexe și dificile, unele ce păreau a nu avea nicio rezolvare; zeci de drumuri trebuiau făcute (și nu putea, datorită programului liturgic) și documente trebuiau transmise dintr-un loc în altul, de la o persoană la alta. Mergeam, pentru el, oriunde. Au fost ani mai întunecați ai vieții sale, dar atunci am crescut și eu ca persoană, și prietenia noastră a devenit mai matură. Nu mai eram fetița studentă (deși eram) iar el nu mai era preaînaltul Preot mă făcea să tremur de emoție; eram doi oameni simpli, doi prieteni, pe care viața se decisese, într-un mod de neînțeles, să îi aducă, pur și simplu, pe aceeași pagină.

Prietenul meu, Angel…

Când aveam 23 de ani, l-am cunoscut pe cel ce-mi este astăzi soț. Așa cum orice tânăr își duce alesul inimii la părinții săi pentru a-l cunoaște, eu mi-am dus logodnicul la Angel. Angel l-a iubit pe Adrian din prima clipă. Mi-a spus că acesta este. Iar Adrian l-a iubit la rându-i, în anii ce au urmat, și mai apoi s-a legat între ei acea binecuvântată prietenie întemeiată pe Har (Adrian este scriitor de literatură religioasă și are o altă trăire, ce mie-mi lipsește, întemeiată pe directa legătură și comuniune cu Hristos). Eu sunt bucuroasă că – și în absența Harului, Angel mi-a rămas, până în sfârșit, prieten.

Erau mulți, acum, care îl iubeau și îl numeau Angel. Era Oana, ce l-a iubit ca și mine, adânc și îndelungat, și i-a fost fiică duhovnicească (mult mai bună și mai vrednică decât mine, ce nu am fost în stare de asta vreo clipă, în fapt); și ea este păstrătoarea multor amintiri dragi, pe care poate le va așterne pe hârtie cândva; erau Irina, Laura, Amalia; erau băieții mei, Zoli și Liviu, colegii mei de apartament și de cameră, frații mei, în fapt, ce vedeau în Angel ceea ce era de fapt: un înger. Eu nu știu ce sunt îngerii și nu cred că ei există într-o lume străvezie aflată undeva deasupra oamenilor; cred, mai degrabă, că ei sălășluiesc aici, printre noi, iar eu am avut marea șansă de a întâlni și iubi unul.

Îngerul meu, Angel.

Îi datorez bunului Angel mult din creativitatea mea; mult din bucuria de a scrie – demult, foarte demult, scriam poezii și am publicat o cărticică, a cărei copertă a fost făcută de Oana; cărticica îi este dedicată lui Angel; este, în fapt, despre el. Când a murit, pentru a supraviețui eu însămi durerii, în fiecare lună am scris câte o poezie; pe acelea, nu le-a mai văzut nimeni. Iar la Conservator, lucrarea mea de absolvență, o lucrare simfonică, este dedicată amintirii lui dragi, bune și sfinte. Angel a construit ființa ce sunt azi.

Se lasă o tăcere în mine, acum că am povestit așa de mult; mă gândesc la el și la cele mai frumoase momente ce le-am trăit împreună.

Odată, găsise pe jos un cercel verde. Mi l-a dăruit mie, după ce, în prealabil, a scrijelit un H (de la Hristos) pe spatele său, cu forfecuța mea de unghii ce, astfel, a fost distrusă; iar eu l-am purtat pe un lănțișor ani de zile la gât, ca pe un medalion. Nu am multe bijuterii, și până în ziua de azi, nu posed mai mult decât verigheta și două perechi de cercei; dar Cercelul Verde este în cutia mea de comori, și mi-l pun la gât de câte ori am o zi grea, în care am nevoie de puțin sprijin. Port cercelul meu verde.

Altădată, într-o zi foarte frumoasă și minunată și una dintre cele mai frumoase pe care le-am trăit, m-a rugat să merg să îl ajut pe el și pe prietenul său, Micky, la sortarea unor acte din casa sa de pe strada Orbescu. Micky era prietenul său cel mai bun, un domn de aproximativ aceeași vârstă (sau poate puțin mai tânăr). Cumpăraseră, cei doi, în cinstea venirii mele, un kilogram de orez și mai multe legume din piață. După ce încercaseră inutil să gătească o ciorbă, în așteptarea mea, m-au rugat să le pregătesc un pilaf cu legume. Găteam bine și cu plăcere, așa că m-am așternut pe treabă. Cât au mâncat cei doi, eu am spălat podelele (minunate podele din lemn, dar deteriorate pe alocuri). Ei nevăzându-mă, iar eu dorind neapărat să fac o ghidușie, am scos stiloul din geantă și am scris un mic mesaj pe una dintre bucățile de podea cele mai deteriorate și care aproape se desprinsese (deci nu produceam vreo pagubă). Scriam extrem de mic, astfel că eram sigură că Angel nu va vedea vreodată. Liniștită și mulțumită ca un copil ce tocmai făcuse o mică răutate, am purces la sortarea hârtiilor în privința cărora îmi ceruseră ajutorul. Spre seară, m-au condus până la stația de autobuz.

Ne-am întâlnit peste vreo săptămână, iar Angel îmi zâmbi complice.

– Așa zici? chicoti el.

– Nu știu despre ce vorbești, Angel, am spus nedumerită.

– Să știi că încă văd foarte bine! răspunse el, desfăcând geanta sa în stil diplomat pe care o căra pretutindeni (exasperându-mă, căci nimeni nu trebuia să o atingă!) – stupoare! Înăuntru se afla bucata de dușumea pe care eu scrisesem, cu minuscula mea caligrafie, cu cerneală neagră, Te iubesc, Angel. A purtat-o cu el ani după aceea, până în ziua când geanta i-a fost… furată.

IMG_5389Mi-am dorit mult ca Angel să oficieze la căsătoria mea cu Adrian, și așa a fost. Abia aștepta să mă vadă mireasă! Când am coborât din mașină, în ziua nunții mele, în fața bisericii, Angel și Adrian (ce mersese înaintea mea) mă așteptau acolo. Adrian a început să plângă! Angel a spus că sunt una dintre cele mai frumoase mirese pe care le văzuse – pentru că purtam o rochie foarte simplă (am cumpărat prima rochie din primul magazin de rochii de mireasă ce mi-a ieșit în cale) machiaj făcut de mine acasă, fără bijuterii. Mi-a urat ca, foarte curând, să vină copiii, căci iubea foarte mult copiii.

– Parcă și văd o fetiță cu părul creț și ochii albaștri!

Nu a mai apucat să o cunoască pe Irina, fetița noastră cu părul creț și ochi albaștri ce a venit pe lume la trei ani după plecarea lui Angel. Dar Irina merge cu mine deseori la mormântul său – iar azi, 24 februarie 2018, la șase ani de la plecarea sa la ceruri, Irina a așezat cu mânuțele ei flori pe mormântul său, precum și o lumânare. În drum spre casă, am cumpărat un buchețel de flori galbene și l-am așezat lângă fotografia sa iubită. Flori galbene, ca atunci când ne-am cunoscut.

Moartea lui: pe 24 februarie 2012. Acea zi a fost sfârșitul cumplit al lumii. Tot spuneau mulți că lumea se va sfârși în 2012; așa a fost.

Plecase din locuința sa, pe o zi geroasă, câteva zile înainte de 24 februarie. Accident vascular cerebral, urmat de pierderea aproape imediată a cunoștinței; cum s-a întâmplat pe o străduță puțin circulată, a durat un pic până când un trecător l-a văzut și a anunțat salvarea.

Nu mai știu cine m-a anunțat, cineva de la biserică. Am fugit imediat la Spitalul Municipal, unde am rămas până la sfârșit, pe holuri, alături de alți buni oameni și membri ai familiei. Colegii de altar, Preotul Matei Zaharia și diaconul Alexandru, au venit pentru un Maslu, săvârșit în șoaptă în salonul de reanimare, joi, pe 23 februarie.

De obicei sunt un om ce vede clar realitatea și înțelege inevitabilul; însă, în acele momente, până în ultimul, am refuzat să cred că viața sa se va stinge. Nici nu puteam lua în calcul posibilitatea.

Am plecat să mă odihnesc câteva ore. O asistentă, suflet milos, îmi dăduse numărul de telefon și îmi permitea să o sun periodic pentru vești. La șase dimineața, pe 24 februarie, am sunat-o și mi-a spus că Angel, bunul și iubitul meu Angel, murise.

Am pus receptorul în furcă și nu am putut nici măcar să mai plâng.

L-au iubit oamenii; înainte de înmormântare, o liturghie majestuoasă a fost săvârșită la Domnița Bălașa, avându-l drept liturghisitor pe Preasfințitul Ciprian Câmpineanu, ce i-a stat la căpătâi de când a fost adus sicriul în Biserică și până la zidirea mormântului său. În jurul sicriului său, oameni zdrobiți ce priveau chipul său frumos, chipul său adormit. Alături de Adrian și de mama mea, Valentina (ce-i spunea tată) am mers la Cimitirul Bellu.

Durerea acestei pierderi nu a fost, până azi, mângâiată în vreun fel. Am mers în fiecare lună, ani întregi, la mormântul lui și parcă doar acolo simt, cumva, că-i sunt aproape. Între noi și acel dincolo, am învățat pierzându-l pe Angel, este o prăpastie de necuprins cu privirea sau cu sufletul; nu există nimic ce poate traversa acest dincolo, în afara amintirii. Cei plecați nu vin vreodată să ne mângâie; sufletele lor nu vin să rătăcească prin preajma noastră, glasul lor nu mai răzbate vreodată până aici. Tăcere. Aceasta este.

Ce rămâne, ce sunt datoare să păstrez? Amintirea, amintirea fiecărei clipe trăite. Obiectele dragi și iubite ce mi le-a dăruit sau ce-i plăceau și care azi sunt în posesia mea. Fotografiile – ce bine că am atât de multe! Și două-trei filmări. Dar mai presus de tot, iubirea nemăsurată ce a legat sufletul meu de al său, nepieritoare atât timp cât și eu voi mai fi pe pământ.

Veronica Anghelescu

 

 

Liviu Dănceanu. În loc de In Memoriam… o povestire


69418_10151149174177727_248589518_n

Este foarte greu să scrii In Memoriam, mai ales despre ființele ce ne sunt dragi, care ne-au însemnat sufletul, care ne-au determinat, într-un fel sau altul, devenirea. Pe 26 octombrie 2017, primeam vestea că Liviu Dănceanu plecase fulgerător dintre noi. Primul meu impuls, după ce am văzut un status pe Facebook ce anunța RIP Liviu Dănceanu, a fost să sun doi-trei prieteni și să mă asigur că e o glumă; nu putea fi adevărat. Și totuși… așa era. Dar abia vorbisem! Mereu ne spunem asta. Abia l-am văzut pe acest om, abia am vorbit azi de dimineață, cum se poate ca până seara să nu mai fie – și totuși, așa se întâmplă – așa plecăm cu toții, într-o clipă. Și atunci mi-am spus că trebuie să scriu – nu pentru că memoria sa are nevoie de cuvintele mele, pentru că un astfel de om rămâne înscris în conștiința familiei noastre culturale – ci pentru că eu am nevoie să-mi fixez amintirile și să le împărtășesc cu cei care, la rândul lor, l-au iubit.

Liviu Dănceanu: cinci ipostaze, cinci amintiri: profesor de hermeneutică; colaborator la editură; dirijor de ansamblu instrumental, îndrumător de doctorat; prieten.

Știam cine este Liviu Dănceanu. L-am cunoscut, însă, mult mai bine în perioada studiilor mele de master la Universitatea Națională de Muzică din București, unde preda estetică, iar apoi – hermeneutică – ambele, cursuri la care mergeam cu religiozitate. Era printre puținii muzicieni cu o cultură cu adevărat enciclopedică; vorbea despre Gilles Deleuze și Roland Barthes cu aceeași ușurință cu care analiza ultimele creații ale lui Einojuhani Rautavaara. Cursurile sale erau dense în material informativ, complexe, provocări ale inteligenței și îmi produceau bucurie pură! Veneau la curs studenți din diferiți ani (deseori lipseau cei care ar fi trebuit să fie acolo, pentru că, ce să îi faci, hermeneutica nu ne ajută în viață!), de la diferite facultăți, nu numai din Conservator. Doi ani la rând, la fiecare curs, un student de la Facultatea de Arte Plastice a stat nemișcat în amfiteatru, ba chiar venea și la examene. „Ce faci aici?” – când și când, cineva îl întreba. „Îl iubesc pe acest om,” spunea, invariabil.

Îl iubeam – cu toții – pe acel om. Ceea ce ne preda la hermeneutică, la estetică, la istoria muzicii – erau, în fapt, concepte critice, structuri cu care gândirea putea opera la un nivel superior. „Dumnezeule,” se plângeau, uneori, colegii mei de la secția de muzică religioasă. Era complicat – nu, era complex și dens, dar minunat, congruent și desfătător pentru orice minte însetată de teoretic și abstract – și cred că orice muzician adevărat tânjește după aceste două lucruri după un anumit timp de practică instrumentală sau componistică; vine acel moment când vrei să te plasezi – pe tine ca individualitate și ceea ce construiești – într-un spațiu-timp al analizei și sintezei. Atunci ai nevoie de estetică și de hermeneutică, atunci ai nevoie să îți amintești ce înseamnă context, subtext, narațiune, de ce un anumit pasaj muzical e tragic și de ce muzica lui Mozart poate fi încadrată în categoriile superioare ale sublimului.

Am parcurs patru cursuri cu Liviu Dănceanu, câte unul în fiecare semestru de studiu în programul de Master, dar cursul de hermeneutică mi-a rămas adânc întipărit în minte și vreau să povestesc mai pe larg de ce, pentru că un mare profesor este definit nu de carisma sa și de numărul de discipoli ce-l urmează, ci de modul în care structurează și împărtășește cunoașterea. Mai mult decât atât: orice profesor include în cursul său nu numai ceea ce e cerut de programă ci și acele lucruri ce-i sunt dragi, în care crede, pe care le-a cercetat o viață întreagă, pe care le iubește. Pe acestea voi încerca să le scot în evidență.

Ce „public” avea la acest curs? Eram reunite vreo patru secții – pedagogie muzicală, compoziție, muzică ușoară-jazz, muzică bizantină. Pentru mulți, șocul trăit la primul curs era puternic. Dacă aveai ceva background de studii filologice – ca mine, sau pur și simplu un obicei de a citi lucrări de critică, estetică și teorie literară – ca alți colegi – conceptele îți erau cunoscute și te puteai bucura de frumusețea demonstrației.

Hermeneutică! A început prin a detalia câteva elemente de epistemologie: empirism, raționalism, structuralism (o reală bucurie să îmi reamintesc conceptele lui Claude Lévi-Strauss, Ștefan Lupașcu, Michel Foucault – pe care și eu îl venerez). Domnul profesor avea să ne mărturisească încă din primele cursuri dragostea și admirația sa față de Umberto Eco, extinzând teoria limitelor interpretării unui text literar asupra muzicii. Avea să ne avertizeze, cu această ocazie – mai ales pe noi, cei de la compoziție – că atunci când un compozitor își suprasaturează opus-ul cu prea multă… incertitudine sonoră, lucrarea respectivă intră în categoria zgomotului cultural. Pe de altă parte, când un opus oferă prea puțină informație (redundanța e mare), lucrarea se încadrează în categoria autismului cultural (așa sunt anumite muzici minimale). O teorie originală și incitantă. Noi râdeam, pentru că multă „muzică” din preajma noastră era, în fapt, zgomot. Și era bine că exista cineva care să arate acest zgomot cu degetul!

Tot la cursul de hermeneutică, Liviu Dănceanu ne explica despre pericolul raționalizării muzicii (adică ceea ce se întâmplă atunci când inteligența are un avans mult prea important față de sensibilitate). Pentru că în cadrul acestui curs era necesar să operăm cu concepte clare, avea să detalieze diferite criterii de lucru: liric și epic în muzică; tranzitivitate și reflexivitate (excepțională aplicare a teoriei lui Tudor Vianu din Estetica în plan muzical); clasificări ale muzicii în funcție de tipul de mesaj transmis (ambiguu, plurivalent, clar). Avea să aplice teoria lui Henri Pousseur pentru a defini poetica operei muzicale deschise, clasificând și din acest punct de vedere muzica în două categorii – muzici cu densitate mare (narative) și cu densitate minimă (contemplative).

Una dintre prelegerile mele preferate a fost aceea în care profesorul a realizat o analiză obiectivă a situației muzicii contemporane (deopotrivă din perspectiva ascultătorului și a compozitorului) față de muzica de la 1800. Pe atunci, melomanii ascultau muzicile vremii lor și erau racordați la lucrările muzicale ale confraților lor. Publicul secolului al XIX-lea era interesat de muzica timpului și de aceea nu exista un decalaj între ciclurile de producție și de percepție. Azi nu ne putem raporta la nimic – pentru simplul fapt că nu putem contesta nimic: suntem lipsiți de interogație metafizică. În ziua de azi, nu mai există nici ordine, nici dezordine; de aceea criza actuală (pentru că, spunea, este vorba de o criză) nu poate fi depășită. Singurul principiu ce îi preocupă pe majoritatea compozitorilor de azi este acela de a aduce ceva nou în muzică (or, se poate realiza acest lucru la infinit?)

Obișnuia să dea fiecărei prelegeri câte un titlu. Ultimele două cursuri (la care am participat în calitate de masterand) au fost intitulate Spiritul epocii. Demonstrații minunate, pe care mi le amintesc perfect. În cadrul lor, a realizat o comparație  între muzică și fizică (o altă mare pasiune pentru mine). Ontologic, spunea, muzica are legi similare celor din termodinamică. În primul rând, într-un sistem închis, cantitatea de energie e întotdeauna aceeași; sistemul tonal este un sistem închis. În al doilea rând, într-un sistem închis, cantitatea de energie utilizabilă se transformă în energie inutilizabilă. Luând în calcul legea entropiei, dezvoltarea fenomenului muzical marchează insule tot mai mici de ordine într-un ocean tot mai mare de dezordine. Azi, grupările estetice își pierd din consistență. Poate de aceea nevoia de ordine îi împinge pe creatori către o rezolvare teoretică (azi, mulți compozitori își teoretizează demersul).

Mi-a plăcut foarte mult și similitudinea realizată între diferitele estetici muzicale și punctuația limbii vorbite. Există muzici după care putem pune… punct (exemplu: John Cage). După alte muzici, putem pune două puncte – muzici deschise – cele ale Barocului, ale Renașterii, dar și muzicile minimaliste, care se autogenerează. După alte muzici, punem punct și virgulă – acestea sunt muzicile care nu-și uită sursele, care plătesc un “tribut” pentru aceste surse, care – eventual – înfruntă sursele. Există muzici după care putem pune virgulă – muzicile semicadențiale, texturile, muzicile eterofonice; creațiile lui George Enescu. Alte muzici pot fi plasate între ghilimele – compilațiile, muzica manieristă, imnurile bizantine / gregoriene centonizate; tot în această categorie intră și colajele muzicale contemporane. Altele, între paranteze – muzica experimentală și așa-numita free music. După anumite muzici, suntem obligați să punem semnul exclamării – capodoperele, muzicile cu un grad ridicat de originalitate. În fine, după unele nu putem pune decât semnul întrebării – muzicile ce interoghează însuși sunetul – muzicile spectrale și cele acusmatice.

Nu doresc să detaliez elemente de mai mare profunzime din curs; prelegerile domniei-sale sunt în mod sigur publicate și accesibile pentru lectură; acestea sunt doar notele și amintirile mele cele mai dragi.

Știam întotdeauna ce vom primi la examen. Fiecare curs avea un chestionar atașat, întrebări ale căror răspunsuri le pregăteam noi (pentru elaborarea cărora ne întâlneam și organizam ample consultații și analize ale notițelor de prin caiete, ale mele fiind considerate inutile deoarece, ce să-i faci, scriam prea mic!). Examenele cuprindeau, în general, două subiecte – întrebări din respectivele chestionare și un eseu despre o lucrare contemporană. Cam așa ne-am… împrietenit, dacă îmi pot permite termenul, căci la unul din examene am scris nestăvilit despre celebra Cantos a lui Ștefan Niculescu – un compozitor pentru care Liviu Dănceanu avea un adevărat cult; îl idolatriza și idealiza – ca și mine, și astfel, un dialog cultural avea să demareze și să se continue cu promisiunea unui demers doctoral.

Prin anii 2011-2012 am început să colaborăm în anumite proiecte editoriale; despre cărțile pe care le-a publicat la editura unde eu lucram pe atunci, simt că nu se cuvine să vorbesc. Mai degrabă, aș dori să vorbesc despre unele dintre cărțile pe care le-a scris și care îmi sunt nespus de dragi, cărți la elaborarea editorială a cărora nu am avut nicio contribuție.

Liviu Dănceanu a desfășurat o amplă activitate publicistică: trei volume de eseuri au fost publicate în 1998, 2001  şi 2005, având titlurile Implossive Essays; de asemenea, a mai publica o serie de lucrări cu caracter pedagogic – un volum de instrumentație, Cartea cu instrumente şi Introducere în epistemologia muzicii. Alte volume – The Book with Dances, De 20 de ori Archaeus, The Musical Seasons, Musical Aesthetic şi Figuraţii şi fulguraţii. Acesta din urmă este un volum de eseuri publicat la sfârşitul anului 2011 şi structurat în două mari secțiuni, vizibile încă din titlu. Secţiunea I, Figuraţii, cuprinde o serie de meditații de ordin teoretic asupra unei multitudini de aspecte estetice, artistice, culturale, precum şi câteva portrete de muzicieni. Redactate într-un stil publicistic sobru, elegant, cu multiple referințe de ordin filosofic, eseurile din partea I a volumului oferă, în acelaşi timp, o incursiune în fantastica lume interioară a compozitorului Liviu Dănceanu.

Autorul discută aspecte legate de procesul învățării muzicii, despre arta muzicală ca vocație: Discipolul, dăruit cu minte şi judecată, nu vine la maestru să ia notițe, să buchisească partituri ori volume de muzicologie, ci să-şi limpezească gândurile şi să-şi uzurpe ignoranța (Muzică şi viaţă); alte eseuri analizează aspectele sensibile ale identității muzicale a compozitorilor de azi: Mai puțin preocupat de mesaj, compozitorul contemporan este obsedat de etalarea interiorului laboratorului său de creație (…). Reinventarea abuzivă a propriei identități nu e, de cele mai multe ori, decât o reconstrucție semantică, într-un fel abuzivă. E genul de redefinire care precedă sau justifică fronda de dragul schimbării, schimbarea de dragul înfruntării. Muzica vie creste, nu se inventează (Despre măsură).

13600026_1031350443639342_3536461150701350181_nAutorul trasează liniile directoare ale unui posibil traseu salvator pe care trebuie să îl urmeze componistica actuală, aflată în criză, așa cum muzicienii prezentului remarcă din ce în ce mai mult. Muzica contemporană are, deseori, o existență perisabilă, fie pentru că lucrările nu își propun să depășească zona „happening”, „installations” – zonă foarte la modă, fie pentru că nu mai dispun de o încărcătură semantică şi emoțională, condiție necesară dăinuirii. Mă tem că fenomenul sonor va muri, vai, din lașitate (…); pentru a se mai putea încă salva de la naufragiul numit „cultura de massă” (îmbuibată de consumism, cameleonism şi comfortabilitate), în care se avântă fără cel mai firav simț al responsabilității, componistica savantă trebuie să revină la viața evenimențială şi să-şi părăsească urgent traiul asimilării într-o înaltă abstracțiune. Evenimentul se opune idealului static, întreprinderilor nivelatoare, aplatizante. El degajă acea forță necesară irumperii personalizărilor atât de necesare azi în muzică întru instituirea operei-unicat, operei-efigie (Colac de salvare). Obsesiei pentru nou, în componistic actuală, ar trebui să i se opună dragostea pentru muzică: aceasta este, cu siguranță, ceea ce conduce la autenticitate. Zbaterea obsesivă pentru nou şi originalitate este un testimoniu evident a crizei relației de dragoste dintre noi şi arta sunetelor (Mobilitate şi perisabilitate). Mulți compozitori contemporani, mai ales dintre cei tineri, consideră că lipsa originalității este un defect şi sunt complexați de acest aspect. Nu cumva își trădează, astfel, o stare a sufletului mult mai profundă, o criză de identitate? Liviu Dănceanu citează cuvintele părintelui Savatie Baştovoi (călugăr ortodox, autor, printre altele, al unui volum intitulat Ortodoxia pentru postmodernişti)„Prin nebunia aceasta de a fi original, de a ieși în evidență, de fapt îți descoperi o mare suferință, îți descoperi singurătatea, descoperi drama vieții tale, pe care nu poţi să o ascunzi nici cu Pepsi-Cola, nici cu căștile, nici dacă te parfumezi, nici dacă înveți să râzi zgomotos”.

Ce este un muzician veritabil? O întrebare asupra căreia ar trebui să medităm cu toții mai des, mai cu seamă cei mai tineri dintre noi. Răspunsul lui Liviu Dănceanu este unul exigent, dar realist – o condiție spre care, dacă am tinde cu toții, probabil că profesionalismul ar fi mult mai vizibil şi mai des observat. Cred că un muzician veritabil, un homo-musicus, este în mod virtual atât interpret al unui instrument, dirijor, cât şi compozitor. Adică, deține capacitatea de a se manifesta (la modul exemplar) în oricare dintre cele trei ipostaze menționate, cu condiția însușirii depline a tehnologiilor specifice fiecăreia dintre ele. Astăzi, însă, figura muzicianului total, care să fie în acelaşi timp şi în egală măsură un eminent instrumentist, dirijor şi compozitor este din ce în ce mai rară (ori mai pală!), modelul unui Stravinski, Enescu, Ravel fiind pe cale de dispariție.

Cea de-a doua secțiune a cărții, Fulgurații, cuprinde scrieri fragmentare cu caracter mai personal, oferind un insight plin de sensibilitate în sufletul compozitorului. Cititorul va găsi aici idei estetice (Bruioane la o estetică a postmodernismului muzical, Sâmburi de migdal, Spice în lanul de colind), note de turneu (Orizontal-vertical nemţesc, Promisiuni – scurt popas macedonean), fragmente de jurnal de idei (Fulguraţii, Grecia), meditații asupra artei (Răsaduri, De Musicae Natura, Flash-uri) şi un jurnal scris în timpul Festivalului George Enescu – 2011, Liviu Dănceanu fiind unul dintre foarte puținii compozitori români prezenți în fiecare zi la Festival – ceea ce face acest jurnal cu atât mai prețios.

Am lăsat la final menționarea eseului care m-a impresionat cel mai mult. Eseul îi este dedicat lui Octavian Nemescu, şi este de o rară frumusețe şi sensibilitate, la care se adaugă o admirabilă colegialitate. Ceva mă leagă de Octavian Nemescu, cu mult mai adevărat şi mai durabil decât ar fi putut-o face o întâlnire fără urme în haosul dezmățat al vieții. (…) Îndrăznesc să mă întreb cum poate fi ocolit un artist arestat în secretele ființei lui, ca un înger solitar, superior neintegrat, bântuit de un complex al naufragierii pe țărmuri înnegurate şi amenințat de alaiul tuturor vicisitudinilor ce se manifestă de-a lungul lor? Cum poţi fi indiferent în prezența unui om pentru care educația are, încă, șansa de a face parte din economia vieții şi a supraviețuirii, o viață ce se poate salva numai prin cultura trăită cu autenticitate şi disperare? (Ieșirea din recluziune).

Liviu Dănceanu a scris și a publicat mult, avea mereu o carte în pregătire. Scria în mod egal muzicologie și texte literare într-un stil aparte, pe care l-aș putea defini drept meditații poetice. Îmi place în mod deosebit perechea de volume Mesaje de dragoste și Mesaje de suferință. Emblematic și paradoxal, avea să-mi scrie drept dedicație pe volumul Mesaje de suferință următoarele cuvinte: „Suferința – singura cale spre fericire.” Există o suferință mai profundă decât cea a iubirii, mai puternică decât cea pricinuită de o cumplită leziune, mai amară decât cea izvorâtă din singurătate și mai meschină decât cea a ignoranței. E suferința de a nu putea suferi. Astfel de texte, scurte meditații personale, brodate în jurul unui gând despre suferință (și, în volumul anterior, despre făptura iubită) compun o carte nu foarte lungă, dar intensă până la ultima pagină, ce-și lasă un ecou prelung în conștiința cititorului.

Printre numeroasele volume publicate se numără și De douăzeci de ori Archaeus și menționez această lucrare amplu documentată și dedicată formației instrumentale pe care a dirijat-o o viață pentru că povestirea noastră ne aduce în mod firesc la Archaeus. Nu doresc să vorbesc despre istoria formației; volumul menționat și amplele articole deja existente pe Internet ar face acest demers – inutil. În primul rând, găsesc extraordinar faptul că a publicat această carte, o lucrare unică, exemplar documentată, care a necesitat ani de lucru și multă dragoste pentru prietenii și colegii săi de formație, minunații muzicieni ce alcătuiesc Archaeus.

Archaeus nu te poate face să nu te gândești la Eminescu și la proza sa. Archaeus este singura realitate de pe lume, toate celelalte sunt fleacuri – Archaeus este tot, spunea Eminescu în proza sa. Ceea ce cred eu că a încercat Liviu Dănceanu să facă, în calitate de manager și dirijor al Ansamblului Archaeus, a fost să descopere acel element pe care toate muzicile contemporane pe care le-a prezentat (în primă audiție sau altminteri) îl au: acea profunzime a căutării, acea neliniște ontologică a compozitorului de azi; a simțit când este autentică și nu căutată înadins, de dragul experimentului. De aceea, și oamenii ce au constituit Ansamblul Archaeus sunt astfel de spirite nobile, încercate de dorința de a căuta și de a afla, încercând constant să-și depășească propriile limite.

dscn1634Membrii formației ne sunt cunoscuți tuturor, ei nu mai au nevoie de nicio prezentare suplimentară: Anca Vartolomei – violoncel, Rodica Dănceanu – pian, Dorin Gliga – oboi, Ion Nedelciu – clarinet, Şerban Novac – fagot, Sorin Rotaru – percuţie şi Marius Lăcraru – vioară. Pe trei dintre aceștia am avut șansa și bucuria de a-i cunoaște mai bine: Marius Lăcraru, violonist dar și sensibil și talentat poet; lucrând cândva, demult, împreună la o carte, am putut încă de pe atunci să descopăr una dintre principalele sale calități – minuțiozitatea. Am avut prilejul de a observa această calitate “la lucru” și în plan interpretativ. Atenția sa pentru detaliu m-a impresionat, m-a surprins și uneori m-a șocat. Dar oare nu așa trebuie să fie muzica, atunci când este construită cum trebuie? Cu grijă pentru fiecare crescendo și pentru fiecare accelerando?

Ion Nedelciu își amintește precis ziua în care am fost la el la clasă și l-am rugat să mă accepte printre elevii săi la clarinet – instrument pe care abia îl cumpărasem, pentru care aveam o nemărginită pasiune, deși nu știam nici măcar să asamblez componentele. Își amintește zâmbind cum nu eram capabilă să produc un singur sol și cum, după în an, cântam piese de Bach. Nu este o laudă la adresa mea, ci la adresa sa, ca profesor înarmat cu răbdare, calm și bucuria de a împărtăși cu celălalt. Sunetul său minunat, absolut clar și limpede, este omniprezent în memoria mea și îmi alimentează și astăzi plăcerea de a studia și de a cânta la clarinet. Poate că nu e mult; dar este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am realizat în anii de Conservator.

Anca Vartolomei: deși nu ne-am cunoscut niciodată mai îndeaproape, este unul dintre puținii muzicieni români pentru care am o fascinație. Există în modul ei de a cânta la violoncel o forță dozată (și apoi eliberată) cu atâta măiestrie, încât îmi este aproape imposibil să povestesc. Am avut foarte marea bucurie (și cinste) de a o auzi cântându-mi o lucrare pentru violoncel solo, cândva. Nu pentru că ar fi fost lucrarea mea am rămas mută de admirație în fața interpretei – ci pentru că am asistat, cu acea ocazie, dar șu cu altele când am avut prilejul de a o asculta interpretând lucrări solistice, la un act artistic copleșitor.

Regret că nu i-am cunoscut și pe ceilalți membri ai formației mai îndeaproape – niciunul nu este cu nimic mai prejos decât ceilalți. Sorin Rotaru, percuționist excepțional, cântă la câte zece instrumente deodată, amplasamentul acestora luându-i deseori mai mult timp decât durata concertului în sine. Virtuozitate, inventivitate, precizie – aceleași calități pe care le-am admirat și la ceilalți doi colegi, Dorin Gliga și Șerban Novac, precum și la pianista formației, Rodica Dănceanu. Cu toții au demonstrat de nenumărate ori care sunt limitele absolute ale instrumentelor lor, cântând pe diferitele lor fragmente, sau în interiorul lor, descoperind sonorități cu totul neobișnuite. Mai ales în lucrările compozitorului Octavian Nemescu aveam bucuria de a urmări evoluția experimentului ca necesitate axiologică și poartă a cunoașterii: a face pianul să sune ca o harpă, oboiul ca un cimpoi iar fagotul ca glasul misterios al unei făpturi neomenești. De aceea, Archaeus era un atelier.

Foarte generos cu tinerii compozitori, dirijorul Liviu Dănceanu programa foarte des prime audiții, grupate în jurul unei tematici: fie lucrări semnate doar de către compozitoare; fie concerte având o anumită culoare (concerte cu tematică spaniolă, finlandeză, britanică). În cadrul marilor festivaluri de muzică contemporană organizate la București (SIMN și Meridian) dar și în străinătate (căci formația, ocrotită de Centrul Cultural Tinerimea Română, era invitată foarte des să susțină concerte în străinătate) Liviu Dănceanu avea multă grijă să prezinte un program muzical din care aproape niciodată nu lipseau lucrări ale celor ce alcătuiesc generația de aur – și cu deosebire lucrări de Ștefan Niculescu.

Mulți compozitori au dedicat lucrări formației Archaeus, și pe bună dreptate. De asemenea, foarte adesea, Liviu Dănceanu solicita lucrări colegilor compozitori, mai ales celor aflați la început de carieră, așa cum am mai menționat. Am fost și eu printre aceștia, altfel nu aș fi putut împărtăși amintiri din această zonă. Când m-a sunat să îmi propună să scriu o lucrare pentru Archaeus, m-am bucurat foarte mult, așa cum se bucură oricine în această situație! Dorea să scriu o lucrare de ansamblu, pe care urma să o interpreteze în primă audiție. Formula instrumentală Archaeus nu era una pentru care era ușor să scrii, septetul fiind compus din instrumente aparținând unor grupe diferite. Dar, astfel, imaginația era provocată și fiecare compozitor ce dedica o lucrare Archaeus-ului o făcea în maniera sa personală. Loc pentru experiment, pentru inovație era suficient, dar și pentru o reexplorare a tradiției, căci am asistat și la multe concerte de tip lecție, incursiuni prin istoria muzicii, în cadrul cărora formația a interpretat lucrări de la Bach, Cantemir și lucrări de factură bizantină până la opus-uri semnate de studenți la compoziție.

I-am spus că voi scrie o lucrare ce nu va avea acel sound îndeobște contemporan cu care suntem obișnuiți azi; mi-a spus că niciodată nu a impus vreunui compozitor o temă sau un stil anume, că ar fi fost, de altfel, imposibil să facă acest lucru; singurul lucru ce era important era formula instrumentală, septetul. În rest, compozitorul era liber să scrie ce și cum dorea, și era foarte bine astfel, căci puteam să rămânem noi înșine. Am ascultat lucrări dintre cele mai diverse și mai interesante (se zice că ești ironic atunci când spui despre o lucrare că e “interesantă”, ceea ce găsesc că este, de altfel, absolut ridicol; o lucrare interesantă este o lucrare care, pe lângă faptul că a lăsat o amprentă pozitivă în conștiința mea, m-a interesant și din multiple alte puncte de vedere: al construcției, al formei, al alcătuirii sale intime, al mesajului; despre care simt nevoia să povestesc și altora). Îmi plăcea faptul că, atunci când era vorba de o primă audiție, invita compozitorul să-și prezinte lucrarea în fața publicului, să vorbească despre ea fie și numai câteva cuvinte; considera că este foarte important – și doar atunci când m-a invitat și pe mine să fac acest lucru, în calitate de compozitor, am înțeles cât de important era acest lucru nu numai pentru semnatarul lucrării, dar și pentru public.

Liviu Dănceanu scria el însuși pentru Archaeus; în ultimul timp, se dedicase compoziției de operă de cameră, un gen puțin abordat de componistica actuală; formula instrumentală a ansamblului oferea ample posibilități combinatorii, membrilor acestora alăturându-li-se în ultima perioadă și soprana Simona Nicoletta Jidveanu, aceasta, înzestrată cu un talent deosebit pentru interpretarea de lucrări contemporane și cu o mobilitate vocală excepțională, a întruchipat numeroase personaje ale operelor semnate de Liviu Dănceanu în ultimii ani.

Îmi plac foarte multe lucrări de Liviu Dănceanu: Heptaih (în care percuția creează un element de contrast cu celelalte instrumente, integrând elemente de folclor imaginar, o atmosferă modală admirabil pusă în evidență de armonizarea în cvarte şi octave la vibrafon, un instrument care a conturat o atmosferă când dulce, melodioasă, senină, când sticlos-incisivă, linii melodice evoluând în contrapunct şi convergând în unison, ca o coagulare a energiilor); operele Ochiul fugii. Fuga ochiului și Unu plus minus unu; mai ales, lucrarea Seven Days, creație cu profunde valențe arhetipale, pe care am avut prilejul de a o analiza în amănunt atunci când exploram, în cadrul demersului meu doctoral, modul în care compozitorii români aleg să integreze temele atemporale în lucrările lor muzicale.

L-am întrebat, cândva, ce ar putea spune despre sine în calitate de compozitor. Nu dețin o înregistrare a acelei discuții dar îmi amintesc că povestea cu nostalgie despre perioada sa de început când – spre deosebire de mine – se dedicase cu multă pasiune experimentului pur. Dorea să creeze ceva nou și de aceea explora cu deosebire planul timbral, mai ales în anii 1980-1885. Scrisese o lucrare pentru instrumente realizate exclusiv din sticlă, rezultatul fiind un sunet… fluid, cristalin, proaspăt – așa s-a născut Glass Music.

Spunea, apoi, că a venit și momentul în care a încetat să mai caute experimentul cu orice prilej ci mai degrabă a căutat propriul sine, acea voce unică, autentică. Am observat că foarte des lucrările sale aveau o componentă religioasă – fie o frântură de temă bizantină, fie un titlu ce făcea referință la doctrinele bisericii ortodoxe.

Cred că acesta este și motivul pentru care demersul meu doctoral, parcurs alături de – și sub îndrumarea domniei sale – a fost realizat cu o reală bucurie de ambele părți, căci se referea la aspectele sacrului în muzica contemporană, un subiect ce îi era binecunoscut, pe care îl explorase într-un mod strict personal – prin compozițiile sale, prin interpretările oferite altor lucrări cu Archaeus, prin modul său de a se raporta la Ștefan Niculescu (pe care îl vedea ca pe un sacerdot) dar și prin maniera de a relaționa cu cei din jur – acest din urmă aspect fiind ceea ce m-a convins că Liviu Dănceanu nu era un admirator al religiei, un privitor al acesteia de la distanță, un eventual observator și explorator al bogăției muzicale al bisericii ortodoxe – ci un trăitor al acesteia.

Aveam unul dintre examenele de doctorat și l-am văzut sosind abătut, obosit din cale-afară, încercănat. L-am întrebat ce se întâmplase și mi-a mărturisit, simplu și fără vreo efuziune, că îi murise tatăl. A fost un șoc pentru mine să aud acest lucru; de ce venise la școală, de ce nu amânasem examenul? De ce nu își luase puțin timp pentru sine? Mi-a spus, cu acea ocazie, ceva ce nu voi uita niciodată: “Durerea este ceva personal; a-ți îndeplini îndatoririle față de ceilalți, chiar și atunci trăiești lucruri ce te dor amarnic, este o chestiune de onoare.”

Născusem de câteva luni când am avut examenul final de doctorat, susținerea publică a lucrării. Era îngrijorat pentru confortul meu; mi-a adus apă, un scaun, i-a rugat pe membrii comisiei să nu se supere dacă voi sta așezată; mă rugase să nu am emoții, deoarece o femeie care a născut nu se mai teme de nimic; îmi amintesc de acea zi cu plăcere și bucurie, pentru că aceea a fost ziua în care am știut că am câștigat un prieten.

Din nefericire, bucuria mea a fost de scurtă durată. De atunci, aveam să ne mai întâlnim doar de două ori. Am învățat, cu ocazia plecării sale la ceruri (sau, mai degrabă, mi-am reamintit – pentru că aceasta este o lecție pe care o știm cu toții, dar prea adesea o uităm) că viața se poate curma în orice clipă, pe neașteptate, și că prea puțin ne îndreptăm atenția spre cei din jur, prea puțin facem în numele prieteniei, prea puțin vorbim, prea puțin ne scriem și aproape niciodată nu ne întâlnim; suntem mereu ocupați, sau supărați, sau neinteresați de ceilalți. Și apoi vine un moment ca acesta, când tot ce mai ai de spus este… prea târziu.

Liviu Dănceanu este unul dintre oamenii ce au dat formă destinului meu. Aș vrea să scriu despre cum mă doare abrupta sa dispariție dar despre astfel de lucruri nu sunt niciodată cuvinte. Aș vrea să scriu despre cât de mult înseamnă pentru mine, dar destinul meu este deja însemnat cu numele său; faptul de a fi lucrat împreună, de a fi studiat și cântat împreună sunt daruri neprețuite. Sunt convinsă că astfel simt toți cei ce l-au cunoscut.

Ce mai rămâne de spus?

Vorbe! Vorbe! Vorbe! S-ascultăm poveștile, căci ele cel puțin ne fac să trăim și-n viața altor oameni, să ne amestecăm visurile și gândirile noastre cu ale lor… În ele trăiește Archaeus… Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieții omenești. Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme. Ne trezim și murim cu ele…

(Mihai Eminescu: Archaeus)

Veronica Anghelescu

 

13615278_1031350253639361_5320688832110807064_n

News About Staša Bukovec

FB_IMG_1491456706187Last time I was writing about Staša Bukovec, I did not have extremely good news. She was about to undergo life-changing surgery in a clinic in Austria. We were trying to raise awareness as well as funds – and by ‘we’ I mean her family, her close friends as well as a few great, generous people and companies who were willing to lend a hand in times of need.

Thank you – thank you very much for having helped Staša. She has undergone the surgery and even though not everything went as planned, she is doing better now! Having been in hospital for so long and now having to live with a stoma bag, life is not easy for her, and especially not the long recovery she has to go through.

In short, due to complications from the Crohn’s disease, Staša was no longer able to eat. Anything she attempted to eat would result in severe, excruciating abdominal pains. The diagnostic (which was also established with great delay) was that of a blockage in the bowel; there was no way she could eat anything else. She had to switch to liquid food. Her body weight quickly melted away and at the moment of surgery (April 19) she weighed a little more than my children. Staša is 40 years old.

The doctors could not eliminate the blockade in her bowel, so the only remaining option was to remove the entire bowel section and thus the stoma bag was added to solve the problem of excretion. The good news is that the stoma bag is temporary and she will be able to have a reverse surgery in some time, when her body will have recovered and she will have gained some strength… and kilograms!

Staša is not a rich girl – in the material sense of the word. She could not work for many years due to the progressive worsening of her health; her family is also dealing with many other issues, among which an elderly person that needs constant care and another adult with health issues. With so much on their plate, no wonder this family is exhausted – mentally and emotionally!

Staša is on the other hand, one of the richest and most beautiful people I have ever had the chance of meeting. Strength as hers is rare; she has been and she still is my inspiration, the living proof that all hardships of life can be overcome if one has strong-will and a pure heart.

I have followed her progress constantly and many times I have cried. Here is a woman whose smile could conquer any heart – motionless on a hospital bed, hooked to life-support. It was soul-wrenching for me and her other friends to see her like that – but of course, it was necessary. Her every step towards recovery was a small victory for me as well – the first time she could turn from one side to another in bed, then the first time to stand, the first solid lunch in many, many months; the trip back home and the subsequent complications, adjusting to life with a stoma bag, impromptu-bleeding, trips back to the hospital, fainting, having to go to the dentist (the last thing she needed), re-learning all the things we take for granted ever so often.

Staša is alive and she is getting better and this fills my heart with joy.

But Staša’s problems are far from over! Because the life-saving surgery she has undergone could not be done in her native country, but in Austria, the costs were also big. She hasn’t manged to pay for the surgery yet and the funding campaigns still continue, so if you can, please consider donating. Even a small amount means a lot. This is how we accumulated the funds – small amounts from many kind-hearted people – because we are not rich either. Each does what they can, and it matters.

There are shadows in this story, too, as in all story of health, illness and recovery. To this day it haunts me as a neighbour said about the family: “But they don’t look poor, why are they raising funds? Look, they have a car.” (Yes, they have a car the selling of which would have covered 5% of the surgery costs! And without which, life would have been hell, because Staša cannot walk yet). Other people believed that this story is “a fake”, a fund-raising scam on behalf of which someone would get rich overnight. I will not even comment such affirmations.

But I do not want to end this article on a sad tone. My friend Staša is doing better and this means the world to me. I hope she will soon regain all the strength she had lost and she will begin working on a book about her story, to help and motivate all those who suffer from this terrible disease (or others) and who need this kind of inspiration in their life.

Healing is possible! Just believe in yourself, just like she did.

There were many people who helped, financially and otherwise, and who wanted to remain anonymous. I am lucky enough to know the names of some of them as we kept in touch with each other – lucky to know such angels! I thank them all, and most of all I thank her family who stood by her side, her parents and grandma, strong and dedicated people in front of which I bow.

Veronica Anghelescu