Liviu Dănceanu. În loc de In Memoriam… o povestire


69418_10151149174177727_248589518_n

Este foarte greu să scrii In Memoriam, mai ales despre ființele ce ne sunt dragi, care ne-au însemnat sufletul, care ne-au determinat, într-un fel sau altul, devenirea. Pe 26 octombrie 2017, primeam vestea că Liviu Dănceanu plecase fulgerător dintre noi. Primul meu impuls, după ce am văzut un status pe Facebook ce anunța RIP Liviu Dănceanu, a fost să sun doi-trei prieteni și să mă asigur că e o glumă; nu putea fi adevărat. Și totuși… așa era. Dar abia vorbisem! Mereu ne spunem asta. Abia l-am văzut pe acest om, abia am vorbit azi de dimineață, cum se poate ca până seara să nu mai fie – și totuși, așa se întâmplă – așa plecăm cu toții, într-o clipă. Și atunci mi-am spus că trebuie să scriu – nu pentru că memoria sa are nevoie de cuvintele mele, pentru că un astfel de om rămâne înscris în conștiința familiei noastre culturale – ci pentru că eu am nevoie să-mi fixez amintirile și să le împărtășesc cu cei care, la rândul lor, l-au iubit.

Liviu Dănceanu: cinci ipostaze, cinci amintiri: profesor de hermeneutică; colaborator la editură; dirijor de ansamblu instrumental, îndrumător de doctorat; prieten.

Știam cine este Liviu Dănceanu. L-am cunoscut, însă, mult mai bine în perioada studiilor mele de master la Universitatea Națională de Muzică din București, unde preda estetică, iar apoi – hermeneutică – ambele, cursuri la care mergeam cu religiozitate. Era printre puținii muzicieni cu o cultură cu adevărat enciclopedică; vorbea despre Gilles Deleuze și Roland Barthes cu aceeași ușurință cu care analiza ultimele creații ale lui Einojuhani Rautavaara. Cursurile sale erau dense în material informativ, complexe, provocări ale inteligenței și îmi produceau bucurie pură! Veneau la curs studenți din diferiți ani (deseori lipseau cei care ar fi trebuit să fie acolo, pentru că, ce să îi faci, hermeneutica nu ne ajută în viață!), de la diferite facultăți, nu numai din Conservator. Doi ani la rând, la fiecare curs, un student de la Facultatea de Arte Plastice a stat nemișcat în amfiteatru, ba chiar venea și la examene. „Ce faci aici?” – când și când, cineva îl întreba. „Îl iubesc pe acest om,” spunea, invariabil.

Îl iubeam – cu toții – pe acel om. Ceea ce ne preda la hermeneutică, la estetică, la istoria muzicii – erau, în fapt, concepte critice, structuri cu care gândirea putea opera la un nivel superior. „Dumnezeule,” se plângeau, uneori, colegii mei de la secția de muzică religioasă. Era complicat – nu, era complex și dens, dar minunat, congruent și desfătător pentru orice minte însetată de teoretic și abstract – și cred că orice muzician adevărat tânjește după aceste două lucruri după un anumit timp de practică instrumentală sau componistică; vine acel moment când vrei să te plasezi – pe tine ca individualitate și ceea ce construiești – într-un spațiu-timp al analizei și sintezei. Atunci ai nevoie de estetică și de hermeneutică, atunci ai nevoie să îți amintești ce înseamnă context, subtext, narațiune, de ce un anumit pasaj muzical e tragic și de ce muzica lui Mozart poate fi încadrată în categoriile superioare ale sublimului.

Am parcurs patru cursuri cu Liviu Dănceanu, câte unul în fiecare semestru de studiu în programul de Master, dar cursul de hermeneutică mi-a rămas adânc întipărit în minte și vreau să povestesc mai pe larg de ce, pentru că un mare profesor este definit nu de carisma sa și de numărul de discipoli ce-l urmează, ci de modul în care structurează și împărtășește cunoașterea. Mai mult decât atât: orice profesor include în cursul său nu numai ceea ce e cerut de programă ci și acele lucruri ce-i sunt dragi, în care crede, pe care le-a cercetat o viață întreagă, pe care le iubește. Pe acestea voi încerca să le scot în evidență.

Ce „public” avea la acest curs? Eram reunite vreo patru secții – pedagogie muzicală, compoziție, muzică ușoară-jazz, muzică bizantină. Pentru mulți, șocul trăit la primul curs era puternic. Dacă aveai ceva background de studii filologice – ca mine, sau pur și simplu un obicei de a citi lucrări de critică, estetică și teorie literară – ca alți colegi – conceptele îți erau cunoscute și te puteai bucura de frumusețea demonstrației.

Hermeneutică! A început prin a detalia câteva elemente de epistemologie: empirism, raționalism, structuralism (o reală bucurie să îmi reamintesc conceptele lui Claude Lévi-Strauss, Ștefan Lupașcu, Michel Foucault – pe care și eu îl venerez). Domnul profesor avea să ne mărturisească încă din primele cursuri dragostea și admirația sa față de Umberto Eco, extinzând teoria limitelor interpretării unui text literar asupra muzicii. Avea să ne avertizeze, cu această ocazie – mai ales pe noi, cei de la compoziție – că atunci când un compozitor își suprasaturează opus-ul cu prea multă… incertitudine sonoră, lucrarea respectivă intră în categoria zgomotului cultural. Pe de altă parte, când un opus oferă prea puțină informație (redundanța e mare), lucrarea se încadrează în categoria autismului cultural (așa sunt anumite muzici minimale). O teorie originală și incitantă. Noi râdeam, pentru că multă „muzică” din preajma noastră era, în fapt, zgomot. Și era bine că exista cineva care să arate acest zgomot cu degetul!

Tot la cursul de hermeneutică, Liviu Dănceanu ne explica despre pericolul raționalizării muzicii (adică ceea ce se întâmplă atunci când inteligența are un avans mult prea important față de sensibilitate). Pentru că în cadrul acestui curs era necesar să operăm cu concepte clare, avea să detalieze diferite criterii de lucru: liric și epic în muzică; tranzitivitate și reflexivitate (excepțională aplicare a teoriei lui Tudor Vianu din Estetica în plan muzical); clasificări ale muzicii în funcție de tipul de mesaj transmis (ambiguu, plurivalent, clar). Avea să aplice teoria lui Henri Pousseur pentru a defini poetica operei muzicale deschise, clasificând și din acest punct de vedere muzica în două categorii – muzici cu densitate mare (narative) și cu densitate minimă (contemplative).

Una dintre prelegerile mele preferate a fost aceea în care profesorul a realizat o analiză obiectivă a situației muzicii contemporane (deopotrivă din perspectiva ascultătorului și a compozitorului) față de muzica de la 1800. Pe atunci, melomanii ascultau muzicile vremii lor și erau racordați la lucrările muzicale ale confraților lor. Publicul secolului al XIX-lea era interesat de muzica timpului și de aceea nu exista un decalaj între ciclurile de producție și de percepție. Azi nu ne putem raporta la nimic – pentru simplul fapt că nu putem contesta nimic: suntem lipsiți de interogație metafizică. În ziua de azi, nu mai există nici ordine, nici dezordine; de aceea criza actuală (pentru că, spunea, este vorba de o criză) nu poate fi depășită. Singurul principiu ce îi preocupă pe majoritatea compozitorilor de azi este acela de a aduce ceva nou în muzică (or, se poate realiza acest lucru la infinit?)

Obișnuia să dea fiecărei prelegeri câte un titlu. Ultimele două cursuri (la care am participat în calitate de masterand) au fost intitulate Spiritul epocii. Demonstrații minunate, pe care mi le amintesc perfect. În cadrul lor, a realizat o comparație  între muzică și fizică (o altă mare pasiune pentru mine). Ontologic, spunea, muzica are legi similare celor din termodinamică. În primul rând, într-un sistem închis, cantitatea de energie e întotdeauna aceeași; sistemul tonal este un sistem închis. În al doilea rând, într-un sistem închis, cantitatea de energie utilizabilă se transformă în energie inutilizabilă. Luând în calcul legea entropiei, dezvoltarea fenomenului muzical marchează insule tot mai mici de ordine într-un ocean tot mai mare de dezordine. Azi, grupările estetice își pierd din consistență. Poate de aceea nevoia de ordine îi împinge pe creatori către o rezolvare teoretică (azi, mulți compozitori își teoretizează demersul).

Mi-a plăcut foarte mult și similitudinea realizată între diferitele estetici muzicale și punctuația limbii vorbite. Există muzici după care putem pune… punct (exemplu: John Cage). După alte muzici, putem pune două puncte – muzici deschise – cele ale Barocului, ale Renașterii, dar și muzicile minimaliste, care se autogenerează. După alte muzici, punem punct și virgulă – acestea sunt muzicile care nu-și uită sursele, care plătesc un “tribut” pentru aceste surse, care – eventual – înfruntă sursele. Există muzici după care putem pune virgulă – muzicile semicadențiale, texturile, muzicile eterofonice; creațiile lui George Enescu. Alte muzici pot fi plasate între ghilimele – compilațiile, muzica manieristă, imnurile bizantine / gregoriene centonizate; tot în această categorie intră și colajele muzicale contemporane. Altele, între paranteze – muzica experimentală și așa-numita free music. După anumite muzici, suntem obligați să punem semnul exclamării – capodoperele, muzicile cu un grad ridicat de originalitate. În fine, după unele nu putem pune decât semnul întrebării – muzicile ce interoghează însuși sunetul – muzicile spectrale și cele acusmatice.

Nu doresc să detaliez elemente de mai mare profunzime din curs; prelegerile domniei-sale sunt în mod sigur publicate și accesibile pentru lectură; acestea sunt doar notele și amintirile mele cele mai dragi.

Știam întotdeauna ce vom primi la examen. Fiecare curs avea un chestionar atașat, întrebări ale căror răspunsuri le pregăteam noi (pentru elaborarea cărora ne întâlneam și organizam ample consultații și analize ale notițelor de prin caiete, ale mele fiind considerate inutile deoarece, ce să-i faci, scriam prea mic!). Examenele cuprindeau, în general, două subiecte – întrebări din respectivele chestionare și un eseu despre o lucrare contemporană. Cam așa ne-am… împrietenit, dacă îmi pot permite termenul, căci la unul din examene am scris nestăvilit despre celebra Cantos a lui Ștefan Niculescu – un compozitor pentru care Liviu Dănceanu avea un adevărat cult; îl idolatriza și idealiza – ca și mine, și astfel, un dialog cultural avea să demareze și să se continue cu promisiunea unui demers doctoral.

Prin anii 2011-2012 am început să colaborăm în anumite proiecte editoriale; despre cărțile pe care le-a publicat la editura unde eu lucram pe atunci, simt că nu se cuvine să vorbesc. Mai degrabă, aș dori să vorbesc despre unele dintre cărțile pe care le-a scris și care îmi sunt nespus de dragi, cărți la elaborarea editorială a cărora nu am avut nicio contribuție.

Liviu Dănceanu a desfășurat o amplă activitate publicistică: trei volume de eseuri au fost publicate în 1998, 2001  şi 2005, având titlurile Implossive Essays; de asemenea, a mai publica o serie de lucrări cu caracter pedagogic – un volum de instrumentație, Cartea cu instrumente şi Introducere în epistemologia muzicii. Alte volume – The Book with Dances, De 20 de ori Archaeus, The Musical Seasons, Musical Aesthetic şi Figuraţii şi fulguraţii. Acesta din urmă este un volum de eseuri publicat la sfârşitul anului 2011 şi structurat în două mari secțiuni, vizibile încă din titlu. Secţiunea I, Figuraţii, cuprinde o serie de meditații de ordin teoretic asupra unei multitudini de aspecte estetice, artistice, culturale, precum şi câteva portrete de muzicieni. Redactate într-un stil publicistic sobru, elegant, cu multiple referințe de ordin filosofic, eseurile din partea I a volumului oferă, în acelaşi timp, o incursiune în fantastica lume interioară a compozitorului Liviu Dănceanu.

Autorul discută aspecte legate de procesul învățării muzicii, despre arta muzicală ca vocație: Discipolul, dăruit cu minte şi judecată, nu vine la maestru să ia notițe, să buchisească partituri ori volume de muzicologie, ci să-şi limpezească gândurile şi să-şi uzurpe ignoranța (Muzică şi viaţă); alte eseuri analizează aspectele sensibile ale identității muzicale a compozitorilor de azi: Mai puțin preocupat de mesaj, compozitorul contemporan este obsedat de etalarea interiorului laboratorului său de creație (…). Reinventarea abuzivă a propriei identități nu e, de cele mai multe ori, decât o reconstrucție semantică, într-un fel abuzivă. E genul de redefinire care precedă sau justifică fronda de dragul schimbării, schimbarea de dragul înfruntării. Muzica vie creste, nu se inventează (Despre măsură).

13600026_1031350443639342_3536461150701350181_nAutorul trasează liniile directoare ale unui posibil traseu salvator pe care trebuie să îl urmeze componistica actuală, aflată în criză, așa cum muzicienii prezentului remarcă din ce în ce mai mult. Muzica contemporană are, deseori, o existență perisabilă, fie pentru că lucrările nu își propun să depășească zona „happening”, „installations” – zonă foarte la modă, fie pentru că nu mai dispun de o încărcătură semantică şi emoțională, condiție necesară dăinuirii. Mă tem că fenomenul sonor va muri, vai, din lașitate (…); pentru a se mai putea încă salva de la naufragiul numit „cultura de massă” (îmbuibată de consumism, cameleonism şi comfortabilitate), în care se avântă fără cel mai firav simț al responsabilității, componistica savantă trebuie să revină la viața evenimențială şi să-şi părăsească urgent traiul asimilării într-o înaltă abstracțiune. Evenimentul se opune idealului static, întreprinderilor nivelatoare, aplatizante. El degajă acea forță necesară irumperii personalizărilor atât de necesare azi în muzică întru instituirea operei-unicat, operei-efigie (Colac de salvare). Obsesiei pentru nou, în componistic actuală, ar trebui să i se opună dragostea pentru muzică: aceasta este, cu siguranță, ceea ce conduce la autenticitate. Zbaterea obsesivă pentru nou şi originalitate este un testimoniu evident a crizei relației de dragoste dintre noi şi arta sunetelor (Mobilitate şi perisabilitate). Mulți compozitori contemporani, mai ales dintre cei tineri, consideră că lipsa originalității este un defect şi sunt complexați de acest aspect. Nu cumva își trădează, astfel, o stare a sufletului mult mai profundă, o criză de identitate? Liviu Dănceanu citează cuvintele părintelui Savatie Baştovoi (călugăr ortodox, autor, printre altele, al unui volum intitulat Ortodoxia pentru postmodernişti)„Prin nebunia aceasta de a fi original, de a ieși în evidență, de fapt îți descoperi o mare suferință, îți descoperi singurătatea, descoperi drama vieții tale, pe care nu poţi să o ascunzi nici cu Pepsi-Cola, nici cu căștile, nici dacă te parfumezi, nici dacă înveți să râzi zgomotos”.

Ce este un muzician veritabil? O întrebare asupra căreia ar trebui să medităm cu toții mai des, mai cu seamă cei mai tineri dintre noi. Răspunsul lui Liviu Dănceanu este unul exigent, dar realist – o condiție spre care, dacă am tinde cu toții, probabil că profesionalismul ar fi mult mai vizibil şi mai des observat. Cred că un muzician veritabil, un homo-musicus, este în mod virtual atât interpret al unui instrument, dirijor, cât şi compozitor. Adică, deține capacitatea de a se manifesta (la modul exemplar) în oricare dintre cele trei ipostaze menționate, cu condiția însușirii depline a tehnologiilor specifice fiecăreia dintre ele. Astăzi, însă, figura muzicianului total, care să fie în acelaşi timp şi în egală măsură un eminent instrumentist, dirijor şi compozitor este din ce în ce mai rară (ori mai pală!), modelul unui Stravinski, Enescu, Ravel fiind pe cale de dispariție.

Cea de-a doua secțiune a cărții, Fulgurații, cuprinde scrieri fragmentare cu caracter mai personal, oferind un insight plin de sensibilitate în sufletul compozitorului. Cititorul va găsi aici idei estetice (Bruioane la o estetică a postmodernismului muzical, Sâmburi de migdal, Spice în lanul de colind), note de turneu (Orizontal-vertical nemţesc, Promisiuni – scurt popas macedonean), fragmente de jurnal de idei (Fulguraţii, Grecia), meditații asupra artei (Răsaduri, De Musicae Natura, Flash-uri) şi un jurnal scris în timpul Festivalului George Enescu – 2011, Liviu Dănceanu fiind unul dintre foarte puținii compozitori români prezenți în fiecare zi la Festival – ceea ce face acest jurnal cu atât mai prețios.

Am lăsat la final menționarea eseului care m-a impresionat cel mai mult. Eseul îi este dedicat lui Octavian Nemescu, şi este de o rară frumusețe şi sensibilitate, la care se adaugă o admirabilă colegialitate. Ceva mă leagă de Octavian Nemescu, cu mult mai adevărat şi mai durabil decât ar fi putut-o face o întâlnire fără urme în haosul dezmățat al vieții. (…) Îndrăznesc să mă întreb cum poate fi ocolit un artist arestat în secretele ființei lui, ca un înger solitar, superior neintegrat, bântuit de un complex al naufragierii pe țărmuri înnegurate şi amenințat de alaiul tuturor vicisitudinilor ce se manifestă de-a lungul lor? Cum poţi fi indiferent în prezența unui om pentru care educația are, încă, șansa de a face parte din economia vieții şi a supraviețuirii, o viață ce se poate salva numai prin cultura trăită cu autenticitate şi disperare? (Ieșirea din recluziune).

Liviu Dănceanu a scris și a publicat mult, avea mereu o carte în pregătire. Scria în mod egal muzicologie și texte literare într-un stil aparte, pe care l-aș putea defini drept meditații poetice. Îmi place în mod deosebit perechea de volume Mesaje de dragoste și Mesaje de suferință. Emblematic și paradoxal, avea să-mi scrie drept dedicație pe volumul Mesaje de suferință următoarele cuvinte: „Suferința – singura cale spre fericire.” Există o suferință mai profundă decât cea a iubirii, mai puternică decât cea pricinuită de o cumplită leziune, mai amară decât cea izvorâtă din singurătate și mai meschină decât cea a ignoranței. E suferința de a nu putea suferi. Astfel de texte, scurte meditații personale, brodate în jurul unui gând despre suferință (și, în volumul anterior, despre făptura iubită) compun o carte nu foarte lungă, dar intensă până la ultima pagină, ce-și lasă un ecou prelung în conștiința cititorului.

Printre numeroasele volume publicate se numără și De douăzeci de ori Archaeus și menționez această lucrare amplu documentată și dedicată formației instrumentale pe care a dirijat-o o viață pentru că povestirea noastră ne aduce în mod firesc la Archaeus. Nu doresc să vorbesc despre istoria formației; volumul menționat și amplele articole deja existente pe Internet ar face acest demers – inutil. În primul rând, găsesc extraordinar faptul că a publicat această carte, o lucrare unică, exemplar documentată, care a necesitat ani de lucru și multă dragoste pentru prietenii și colegii săi de formație, minunații muzicieni ce alcătuiesc Archaeus.

Archaeus nu te poate face să nu te gândești la Eminescu și la proza sa. Archaeus este singura realitate de pe lume, toate celelalte sunt fleacuri – Archaeus este tot, spunea Eminescu în proza sa. Ceea ce cred eu că a încercat Liviu Dănceanu să facă, în calitate de manager și dirijor al Ansamblului Archaeus, a fost să descopere acel element pe care toate muzicile contemporane pe care le-a prezentat (în primă audiție sau altminteri) îl au: acea profunzime a căutării, acea neliniște ontologică a compozitorului de azi; a simțit când este autentică și nu căutată înadins, de dragul experimentului. De aceea, și oamenii ce au constituit Ansamblul Archaeus sunt astfel de spirite nobile, încercate de dorința de a căuta și de a afla, încercând constant să-și depășească propriile limite.

dscn1634Membrii formației ne sunt cunoscuți tuturor, ei nu mai au nevoie de nicio prezentare suplimentară: Anca Vartolomei – violoncel, Rodica Dănceanu – pian, Dorin Gliga – oboi, Ion Nedelciu – clarinet, Şerban Novac – fagot, Sorin Rotaru – percuţie şi Marius Lăcraru – vioară. Pe trei dintre aceștia am avut șansa și bucuria de a-i cunoaște mai bine: Marius Lăcraru, violonist dar și sensibil și talentat poet; lucrând cândva, demult, împreună la o carte, am putut încă de pe atunci să descopăr una dintre principalele sale calități – minuțiozitatea. Am avut prilejul de a observa această calitate “la lucru” și în plan interpretativ. Atenția sa pentru detaliu m-a impresionat, m-a surprins și uneori m-a șocat. Dar oare nu așa trebuie să fie muzica, atunci când este construită cum trebuie? Cu grijă pentru fiecare crescendo și pentru fiecare accelerando?

Ion Nedelciu își amintește precis ziua în care am fost la el la clasă și l-am rugat să mă accepte printre elevii săi la clarinet – instrument pe care abia îl cumpărasem, pentru care aveam o nemărginită pasiune, deși nu știam nici măcar să asamblez componentele. Își amintește zâmbind cum nu eram capabilă să produc un singur sol și cum, după în an, cântam piese de Bach. Nu este o laudă la adresa mea, ci la adresa sa, ca profesor înarmat cu răbdare, calm și bucuria de a împărtăși cu celălalt. Sunetul său minunat, absolut clar și limpede, este omniprezent în memoria mea și îmi alimentează și astăzi plăcerea de a studia și de a cânta la clarinet. Poate că nu e mult; dar este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am realizat în anii de Conservator.

Anca Vartolomei: deși nu ne-am cunoscut niciodată mai îndeaproape, este unul dintre puținii muzicieni români pentru care am o fascinație. Există în modul ei de a cânta la violoncel o forță dozată (și apoi eliberată) cu atâta măiestrie, încât îmi este aproape imposibil să povestesc. Am avut foarte marea bucurie (și cinste) de a o auzi cântându-mi o lucrare pentru violoncel solo, cândva. Nu pentru că ar fi fost lucrarea mea am rămas mută de admirație în fața interpretei – ci pentru că am asistat, cu acea ocazie, dar șu cu altele când am avut prilejul de a o asculta interpretând lucrări solistice, la un act artistic copleșitor.

Regret că nu i-am cunoscut și pe ceilalți membri ai formației mai îndeaproape – niciunul nu este cu nimic mai prejos decât ceilalți. Sorin Rotaru, percuționist excepțional, cântă la câte zece instrumente deodată, amplasamentul acestora luându-i deseori mai mult timp decât durata concertului în sine. Virtuozitate, inventivitate, precizie – aceleași calități pe care le-am admirat și la ceilalți doi colegi, Dorin Gliga și Șerban Novac, precum și la pianista formației, Rodica Dănceanu. Cu toții au demonstrat de nenumărate ori care sunt limitele absolute ale instrumentelor lor, cântând pe diferitele lor fragmente, sau în interiorul lor, descoperind sonorități cu totul neobișnuite. Mai ales în lucrările compozitorului Octavian Nemescu aveam bucuria de a urmări evoluția experimentului ca necesitate axiologică și poartă a cunoașterii: a face pianul să sune ca o harpă, oboiul ca un cimpoi iar fagotul ca glasul misterios al unei făpturi neomenești. De aceea, Archaeus era un atelier.

Foarte generos cu tinerii compozitori, dirijorul Liviu Dănceanu programa foarte des prime audiții, grupate în jurul unei tematici: fie lucrări semnate doar de către compozitoare; fie concerte având o anumită culoare (concerte cu tematică spaniolă, finlandeză, britanică). În cadrul marilor festivaluri de muzică contemporană organizate la București (SIMN și Meridian) dar și în străinătate (căci formația, ocrotită de Centrul Cultural Tinerimea Română, era invitată foarte des să susțină concerte în străinătate) Liviu Dănceanu avea multă grijă să prezinte un program muzical din care aproape niciodată nu lipseau lucrări ale celor ce alcătuiesc generația de aur – și cu deosebire lucrări de Ștefan Niculescu.

Mulți compozitori au dedicat lucrări formației Archaeus, și pe bună dreptate. De asemenea, foarte adesea, Liviu Dănceanu solicita lucrări colegilor compozitori, mai ales celor aflați la început de carieră, așa cum am mai menționat. Am fost și eu printre aceștia, altfel nu aș fi putut împărtăși amintiri din această zonă. Când m-a sunat să îmi propună să scriu o lucrare pentru Archaeus, m-am bucurat foarte mult, așa cum se bucură oricine în această situație! Dorea să scriu o lucrare de ansamblu, pe care urma să o interpreteze în primă audiție. Formula instrumentală Archaeus nu era una pentru care era ușor să scrii, septetul fiind compus din instrumente aparținând unor grupe diferite. Dar, astfel, imaginația era provocată și fiecare compozitor ce dedica o lucrare Archaeus-ului o făcea în maniera sa personală. Loc pentru experiment, pentru inovație era suficient, dar și pentru o reexplorare a tradiției, căci am asistat și la multe concerte de tip lecție, incursiuni prin istoria muzicii, în cadrul cărora formația a interpretat lucrări de la Bach, Cantemir și lucrări de factură bizantină până la opus-uri semnate de studenți la compoziție.

I-am spus că voi scrie o lucrare ce nu va avea acel sound îndeobște contemporan cu care suntem obișnuiți azi; mi-a spus că niciodată nu a impus vreunui compozitor o temă sau un stil anume, că ar fi fost, de altfel, imposibil să facă acest lucru; singurul lucru ce era important era formula instrumentală, septetul. În rest, compozitorul era liber să scrie ce și cum dorea, și era foarte bine astfel, căci puteam să rămânem noi înșine. Am ascultat lucrări dintre cele mai diverse și mai interesante (se zice că ești ironic atunci când spui despre o lucrare că e “interesantă”, ceea ce găsesc că este, de altfel, absolut ridicol; o lucrare interesantă este o lucrare care, pe lângă faptul că a lăsat o amprentă pozitivă în conștiința mea, m-a interesant și din multiple alte puncte de vedere: al construcției, al formei, al alcătuirii sale intime, al mesajului; despre care simt nevoia să povestesc și altora). Îmi plăcea faptul că, atunci când era vorba de o primă audiție, invita compozitorul să-și prezinte lucrarea în fața publicului, să vorbească despre ea fie și numai câteva cuvinte; considera că este foarte important – și doar atunci când m-a invitat și pe mine să fac acest lucru, în calitate de compozitor, am înțeles cât de important era acest lucru nu numai pentru semnatarul lucrării, dar și pentru public.

Liviu Dănceanu scria el însuși pentru Archaeus; în ultimul timp, se dedicase compoziției de operă de cameră, un gen puțin abordat de componistica actuală; formula instrumentală a ansamblului oferea ample posibilități combinatorii, membrilor acestora alăturându-li-se în ultima perioadă și soprana Simona Nicoletta Jidveanu, aceasta, înzestrată cu un talent deosebit pentru interpretarea de lucrări contemporane și cu o mobilitate vocală excepțională, a întruchipat numeroase personaje ale operelor semnate de Liviu Dănceanu în ultimii ani.

Îmi plac foarte multe lucrări de Liviu Dănceanu: Heptaih (în care percuția creează un element de contrast cu celelalte instrumente, integrând elemente de folclor imaginar, o atmosferă modală admirabil pusă în evidență de armonizarea în cvarte şi octave la vibrafon, un instrument care a conturat o atmosferă când dulce, melodioasă, senină, când sticlos-incisivă, linii melodice evoluând în contrapunct şi convergând în unison, ca o coagulare a energiilor); operele Ochiul fugii. Fuga ochiului și Unu plus minus unu; mai ales, lucrarea Seven Days, creație cu profunde valențe arhetipale, pe care am avut prilejul de a o analiza în amănunt atunci când exploram, în cadrul demersului meu doctoral, modul în care compozitorii români aleg să integreze temele atemporale în lucrările lor muzicale.

L-am întrebat, cândva, ce ar putea spune despre sine în calitate de compozitor. Nu dețin o înregistrare a acelei discuții dar îmi amintesc că povestea cu nostalgie despre perioada sa de început când – spre deosebire de mine – se dedicase cu multă pasiune experimentului pur. Dorea să creeze ceva nou și de aceea explora cu deosebire planul timbral, mai ales în anii 1980-1885. Scrisese o lucrare pentru instrumente realizate exclusiv din sticlă, rezultatul fiind un sunet… fluid, cristalin, proaspăt – așa s-a născut Glass Music.

Spunea, apoi, că a venit și momentul în care a încetat să mai caute experimentul cu orice prilej ci mai degrabă a căutat propriul sine, acea voce unică, autentică. Am observat că foarte des lucrările sale aveau o componentă religioasă – fie o frântură de temă bizantină, fie un titlu ce făcea referință la doctrinele bisericii ortodoxe.

Cred că acesta este și motivul pentru care demersul meu doctoral, parcurs alături de – și sub îndrumarea domniei sale – a fost realizat cu o reală bucurie de ambele părți, căci se referea la aspectele sacrului în muzica contemporană, un subiect ce îi era binecunoscut, pe care îl explorase într-un mod strict personal – prin compozițiile sale, prin interpretările oferite altor lucrări cu Archaeus, prin modul său de a se raporta la Ștefan Niculescu (pe care îl vedea ca pe un sacerdot) dar și prin maniera de a relaționa cu cei din jur – acest din urmă aspect fiind ceea ce m-a convins că Liviu Dănceanu nu era un admirator al religiei, un privitor al acesteia de la distanță, un eventual observator și explorator al bogăției muzicale al bisericii ortodoxe – ci un trăitor al acesteia.

Aveam unul dintre examenele de doctorat și l-am văzut sosind abătut, obosit din cale-afară, încercănat. L-am întrebat ce se întâmplase și mi-a mărturisit, simplu și fără vreo efuziune, că îi murise tatăl. A fost un șoc pentru mine să aud acest lucru; de ce venise la școală, de ce nu amânasem examenul? De ce nu își luase puțin timp pentru sine? Mi-a spus, cu acea ocazie, ceva ce nu voi uita niciodată: “Durerea este ceva personal; a-ți îndeplini îndatoririle față de ceilalți, chiar și atunci trăiești lucruri ce te dor amarnic, este o chestiune de onoare.”

Născusem de câteva luni când am avut examenul final de doctorat, susținerea publică a lucrării. Era îngrijorat pentru confortul meu; mi-a adus apă, un scaun, i-a rugat pe membrii comisiei să nu se supere dacă voi sta așezată; mă rugase să nu am emoții, deoarece o femeie care a născut nu se mai teme de nimic; îmi amintesc de acea zi cu plăcere și bucurie, pentru că aceea a fost ziua în care am știut că am câștigat un prieten.

Din nefericire, bucuria mea a fost de scurtă durată. De atunci, aveam să ne mai întâlnim doar de două ori. Am învățat, cu ocazia plecării sale la ceruri (sau, mai degrabă, mi-am reamintit – pentru că aceasta este o lecție pe care o știm cu toții, dar prea adesea o uităm) că viața se poate curma în orice clipă, pe neașteptate, și că prea puțin ne îndreptăm atenția spre cei din jur, prea puțin facem în numele prieteniei, prea puțin vorbim, prea puțin ne scriem și aproape niciodată nu ne întâlnim; suntem mereu ocupați, sau supărați, sau neinteresați de ceilalți. Și apoi vine un moment ca acesta, când tot ce mai ai de spus este… prea târziu.

Liviu Dănceanu este unul dintre oamenii ce au dat formă destinului meu. Aș vrea să scriu despre cum mă doare abrupta sa dispariție dar despre astfel de lucruri nu sunt niciodată cuvinte. Aș vrea să scriu despre cât de mult înseamnă pentru mine, dar destinul meu este deja însemnat cu numele său; faptul de a fi lucrat împreună, de a fi studiat și cântat împreună sunt daruri neprețuite. Sunt convinsă că astfel simt toți cei ce l-au cunoscut.

Ce mai rămâne de spus?

Vorbe! Vorbe! Vorbe! S-ascultăm poveștile, căci ele cel puțin ne fac să trăim și-n viața altor oameni, să ne amestecăm visurile și gândirile noastre cu ale lor… În ele trăiește Archaeus… Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieții omenești. Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme. Ne trezim și murim cu ele…

(Mihai Eminescu: Archaeus)

Veronica Anghelescu

 

13615278_1031350253639361_5320688832110807064_n

Advertisements

News About Staša Bukovec

FB_IMG_1491456706187Last time I was writing about Staša Bukovec, I did not have extremely good news. She was about to undergo life-changing surgery in a clinic in Austria. We were trying to raise awareness as well as funds – and by ‘we’ I mean her family, her close friends as well as a few great, generous people and companies who were willing to lend a hand in times of need.

Thank you – thank you very much for having helped Staša. She has undergone the surgery and even though not everything went as planned, she is doing better now! Having been in hospital for so long and now having to live with a stoma bag, life is not easy for her, and especially not the long recovery she has to go through.

In short, due to complications from the Crohn’s disease, Staša was no longer able to eat. Anything she attempted to eat would result in severe, excruciating abdominal pains. The diagnostic (which was also established with great delay) was that of a blockage in the bowel; there was no way she could eat anything else. She had to switch to liquid food. Her body weight quickly melted away and at the moment of surgery (April 19) she weighed a little more than my children. Staša is 40 years old.

The doctors could not eliminate the blockade in her bowel, so the only remaining option was to remove the entire bowel section and thus the stoma bag was added to solve the problem of excretion. The good news is that the stoma bag is temporary and she will be able to have a reverse surgery in some time, when her body will have recovered and she will have gained some strength… and kilograms!

Staša is not a rich girl – in the material sense of the word. She could not work for many years due to the progressive worsening of her health; her family is also dealing with many other issues, among which an elderly person that needs constant care and another adult with health issues. With so much on their plate, no wonder this family is exhausted – mentally and emotionally!

Staša is on the other hand, one of the richest and most beautiful people I have ever had the chance of meeting. Strength as hers is rare; she has been and she still is my inspiration, the living proof that all hardships of life can be overcome if one has strong-will and a pure heart.

I have followed her progress constantly and many times I have cried. Here is a woman whose smile could conquer any heart – motionless on a hospital bed, hooked to life-support. It was soul-wrenching for me and her other friends to see her like that – but of course, it was necessary. Her every step towards recovery was a small victory for me as well – the first time she could turn from one side to another in bed, then the first time to stand, the first solid lunch in many, many months; the trip back home and the subsequent complications, adjusting to life with a stoma bag, impromptu-bleeding, trips back to the hospital, fainting, having to go to the dentist (the last thing she needed), re-learning all the things we take for granted ever so often.

Staša is alive and she is getting better and this fills my heart with joy.

But Staša’s problems are far from over! Because the life-saving surgery she has undergone could not be done in her native country, but in Austria, the costs were also big. She hasn’t manged to pay for the surgery yet and the funding campaigns still continue, so if you can, please consider donating. Even a small amount means a lot. This is how we accumulated the funds – small amounts from many kind-hearted people – because we are not rich either. Each does what they can, and it matters.

There are shadows in this story, too, as in all story of health, illness and recovery. To this day it haunts me as a neighbour said about the family: “But they don’t look poor, why are they raising funds? Look, they have a car.” (Yes, they have a car the selling of which would have covered 5% of the surgery costs! And without which, life would have been hell, because Staša cannot walk yet). Other people believed that this story is “a fake”, a fund-raising scam on behalf of which someone would get rich overnight. I will not even comment such affirmations.

But I do not want to end this article on a sad tone. My friend Staša is doing better and this means the world to me. I hope she will soon regain all the strength she had lost and she will begin working on a book about her story, to help and motivate all those who suffer from this terrible disease (or others) and who need this kind of inspiration in their life.

Healing is possible! Just believe in yourself, just like she did.

There were many people who helped, financially and otherwise, and who wanted to remain anonymous. I am lucky enough to know the names of some of them as we kept in touch with each other – lucky to know such angels! I thank them all, and most of all I thank her family who stood by her side, her parents and grandma, strong and dedicated people in front of which I bow.

Veronica Anghelescu

Amintiri despre Nicolae Georgescu

Am citit de mai multe ori în revista online cele scrise cu privire la Nicolae Georgescu; rânduri emoţionante şi care m-au impresionat profund. Este vorba de un om deosebit şi de oameni de asemenea deosebiţi, care-i pastrează credincioşi amintirea. M-am gândit de mai multe ori să vă scriu pe această temă, acum o fac, în fine, cu speranţa că, daca l-aţi iubit pe Nicolae Georgescu, vă va interesa şi ce am eu de spus despre el.

Am fost colegi de an şi prieteni. Am intrat amândoi la Conservator în 1956. Nu-mi amintesc de el la examenul de admitere; alături de cei admişi, Richard Oschanitzki, Gheorghe Răsnovanu şi mine, el a apărut ceva mai târziu. Apoi au apărut şi alti colegi: Liviu Glodeanu, venind de la Cluj, Ştefan Zorzor, revenind după o exmatriculare din motive de dosar, Alexandru Schumski, Cristea Zalu, amândoi de la secţia Pian.

Nicolae era rezervat, prietenos, discret, liniştea întruchipată. Nu l-am văzut niciodată, în cursul a vreo 6-7 ani petrecuţi împreunuă, enervat, agresiv, obraznic, ridicând tonul, criticând, vorbind de rău pe cineva: dimpotrivă, era oricând gata să răspundă prieteneşte, să glumească, să râdă fără răutate – sau să tacă. A primit imediat porecla „Georgica“, acceptată de el, şi aşa a rămas. A intrat la clasa lui Marţian Negrea, care nu era atât de căutat ca Mihail Jora, dar avea renumele unui profesor adevărat, medotic. Eu eram la clasa lui Mihail Andricu (preluată după indepartarea sa din viaţa muzicală de către Alfred Mendelson, care era şi profesor de orchestraţie), dar cursul era practic susţinut de asistentul său, Tiberiu Olah; acesta era în plină ascensiune şi admirat de studenţi ca modernist, analiza competent muzică de Bartók, dar nu prea avea calităţi de profesor pedant, sistematic. Eu am cerut permisiunea să asist de câteva ori la clasa lui Negrea, încurajat de Georgică şi împreuna cu el şi Glodeanu. În pofida aprecierilor de mai târziu, Negrea, ca şi Nicolae Buicliu pentru contrapunct şi Ion Dumitrescu pentru armonie, erau într-adevăr buni profesori.

Georgică nu era foarte activ, nu „se înghesuia în faţă“ ca atâţia alţii, părea să nu aibă alte ambiţii înafară de a cunoaşte muzica, pe care o „filtra“ după criterii proprii. Mai ales pasaje armonice neobişnuite, cu o expresivitate deosebită, îl atrageau. Era foarte discret în ceea ce compunea el însuşi, poate puţin complexat, cu totul altfel decât Oschanitzki de exemplu, care îşi cânta virtos la pian fiecare compoziţie.

Era prietenos cu fiecare coleg, dar cred că se înţelegea cel mai bine cu mine, deoarece cam aşa eram şi eu; oricum, petreceam mult timp împreuna hoinarind prin Bucureşti, discutând sau mergând la vreun film.

Georgică era foarte atras de femei, le privea, comenta cu mult interes, dar nu l-am văzut vreodată „facând curte“ cuiva, vrând să „cucerească“ pe cineva sau chiar având o prietenă proprie, cum aveam noi cei mai mulţi dintre colegii sai. Cred că admira eternul feminin la fel cum admira muzica: dezinteresat, cu multă sensibilitate, căldură şi curiozitate, dar rezervat.

Sigur ca am avut multe trăiri comune. Luam parte în primii ani la aceleaşi cursuri auxiliare, am fost împreună la armată (convocarea de la Cotu Ciorii-Buzău a fost o experienţă de ne-uitat) sau într-o iarnă, la o tabară studenţească la Buşteni sau la concerte sau cinema, ne pregăteam împreună pentru examene, comentam impreuna experientele noastre muzicale. La examene era foarte emotiv, se vedea imediat că nu se simţea bine.

Două amintiri aş mai vrea să evoc. Georgică avea un fel special de a gusta muzica, inclusiv pe cea modernă: la pian (în faţa căruia se simţea evident bine, având un fel special de a atinge clapele), cânta repetat 1-2 măsuri sau chiar numai câteva acorduri dintr-o piesă, şi le gusta, admira, contempla, râdea încântat de vreo particularitate a pasajului, ca de un fel de minune; era capabil să petreacă mult timp astfel, să descopere noi detalii. Acest fel de a-şi exprima admiraţia râzând nu l-am prea mai întâlnit la nimeni. Exprima uimire, o uimire aproape copilarească.

Apoi îmi amintesc cum reacţiona el în momente neplăcute, dacă nu putea răspunde la întrebarea unui profesor sau era certat: privirea lui, de obicei comunicativă, vioaie şi caldă, căpăta deodată un fel de voal, ca de ceaţă, devenea mată; el nu replica nimic, ci tăcea şi se retrăgea în el pentru un timp. Privirea asta ciudată dura însă câtva timp, până îşi revenea. Cred că era extrem de sensibil şi era uşor de rănit – şi nu ştia sau nu voia să se apere. De aceea şi evita orice confruntare. Nu l-am auzit niciodată reproşând ceva cuiva, răspunzând agresiv sau exprimându-şi dezaprobarea.

Prietenia noastră a devenit mai puţin activă în ultimii ani de conservator. Piki Zorzor, care era ceva mai în vârstă şi mult mai cultivat decât noi ceilalţi, ne-a „acaparat“ pe Glodeanu şi pe mine în altfel de prietenie; iar legătura specială de prietenie cu Moldovan şi Glodeanu s-a constituit treptat şi continuat şi după terminarea conservatorului. Georgică nu şi-a dat examentul de stat cu noi; eram cu toţii extenuaţi după ultima convocare militară şi eram dispuşi să amânăm orice examen, dar cred că Zorzor ne-a convins să mai facem un efort. Apoi au venit alte necazuri pentru cei ce nu locuiau în Bucuresti (repartiţie în Bucureşti nu am primit niciunul dintre noi) şi nu ne-am mai văzut mult timp. Nu l-am prea văzut pe la concerte sau la Uniunea Compozitorilor. O întâlnire ocazională pe stradă a condus la vizita mea în apartamentul lui din Piaţa Palatului, unde se mutase în urma căsătoriei. Am stat din nou de vorbă mult timp, în linişte, prieteneşte – pentru ultima oară. Apoi au venit din nou alte şi alte probleme. Unul dupa altul au murit Glodeanu, Moldovan, Oschanitzki, Răsnovanu, alţii au emigrat. Şi eu am emigrat în Germania şi, în prea scurtele perioade petrecute în ţară după 2007, nu a fost posibil să mă gândesc măcar la el. Dar am sperat tot timpul să ne revedem cândva.

Vă mulţumesc foarte mult pentru faptul de a scrie despre el. Cred că lumea şi viaţa sunt adesea nedrepte cu felul de a judeca valoarea umană a unuia sau altuia, de fapt, valoarea cea mai de preţ pe care o putem avea. Georgică merita să nu fie uitat.

Mulţumesc şi pentru atenţia acordată şi răbdarea de a citi aceste amintiri.

 

Corneliu Dan Georgescu

 

In fotografia de mai jos se află (de la stânga la dreapta): Liviu Glodeanu, Iosif Herţea, Corneliu Dan Georgescu, Nicolea Georgescu. Fotografia a fost facută de Piki Zorzor în iarna anilor 1958-60.

1

Please Do Not Let Staša Die!

FB_IMG_1491456706187Staša Bukovec is days away from death. Maybe even hours.

She weighs less than 40 kilograms today, at 40 years old. She can barely stand, she has not eaten any solid food in months, and all the medical procedures that had been suggested in the Slovenian hospital where she was forced to go failed  due to the Slovenian system with long waiting lists for everything, so she needed to start a treatment in Austria, which is hard again now, because of bureaucratic and administrative, insurance related issues.
I am not an expert in the medical field but I will try to explain what happens here. Here are the facts.
Staša Bukovec has long suffered from Crohn’s disease. It is a severe, chronic illness but which can be controlled and which, treated correctly, does not fully incapacitate the patient. The Crohn’s disease affects the gastrointestinal tract, due to reasons so far unknown: there may be immune, genetic, bacterial and environmental factors which lead to it. The result is such that the patient’s own immune system eventually attacks the gastrointestinal tract and practically the body goes on a slow self-destruct mode. There are many side effects of the illness which affect and alter the patient’s quality of life: anemia (when you can barely stand on your own feet), severe skin rashes, chronic fatigue. Also, the bowel does not manage the food transit as it would in a normal person’s situation. There may be symptoms of either diarrhea, or constipation and, in more severe cases, intestinal blockage.
This is what happened to Staša several months ago. Anything she attempted to eat would result in severe, excruciating abdominal pains. The diagnostic (which was also established with great delay) was that of a blockage in the bowel; there was no way she could eat anything else. She had to switch to liquid food. Her body weight quickly melted away and she now weights a little more than my children. I repeat: she is 40 years old.
Staša Bukovec and her exhausted family sought help in Austria. The doctor who addressed the issue quickly drafted an action plan, based on her own experience in treating such severe conditions and indicated that the blockage in her bowel should be treated with a biomedical solution called REMICADE. Google it and see how much that costs!
Many of her friends and a lot of other anonymous people gladly offered her help with donations, either through PayPal or through a GoFundMe page. Her preliminary tests, as well as the medicine she needed, to begin with, were paid with the invaluable help of all those donations. We would have liked to see that more help is being offered from the institutions that are surely able to do so in Slovenia. Has that happened? It is not merely a rhetorical question.
Taking Remicade is like undergoing chemotherapy. Once you stop, you must continue until the end and take all the necessary doses – it would have been the only chance for the blockage in Stasa’s bowel to begin “melting” away and leaving her body eventually. You may ask why she has not undergone surgery. She has already undergone enough surgeries and there is nothing else left to cut from her bowel, the only other options being either a transplant (needed quickly and therefore practically impossible) or a faecal bag collector which she would have to wear for the rest of her life (which she cannot manage by herself, and her family members are also old and ill).
The Austrian doctor, with a kind heart and a good will, was even ready to donate the first dose of Remicade right away, so that Staša may begin. The generous people who donated helped pay the rest.
Despite our best efforts, her situation severely worsened. The blockage in her bowel caused a bowel perforation. She needs immediate surgery to fix the rupture and finally clear the blockage. This is no longer a matter of attempts, of long-time treatments, of bureaucracy. We are taking about a LIFE AND DEATH situation. We are talking about a matter of days, of hours.
We are talking, but no one hears. The surgery which is needed TODAY, to save her life, cannot be done in Slovenia. It has to be done in Austria. She has to pay for it. It is more than 20,000 euro, an amount of money she does not have, an amount of money we could probably raise through donations in one or two years. One of her friends (because she DOES HAVE FRIENDS) said they would try to get a loan from the bank despite of already having a mortgage. Another friend offered to donate a part of her own bowel for reconstructive surgery or transplant. These are selfless people who would do whatever lies within their power to help her.
Yesterday, with her last remaining powers, Staša told me she cannot wait to die and to be over with all this, to stop being a burden for her family and for us, her friends who love her. I cannot comment her statement without becoming overly emotional so I will refrain from doing so.
To those who have the power to do so: get her a helicopter and transport her to the hospital in Austria so that she may undergo the life-saving surgery. Help her, dear Slovenia, because you can. I will not believe that a European Union Country cannot afford to pay for the surgery of one of her citizens. Save Staša’s life.
If you want to support her financially, let me just tell you that every Euro counts. Please donate if you can.
Below, you shall find the Karitas IBAN account information, which collects money for Stasa’s treatment and who are making sure all the amounts are going to be used accordingly, for her medical treatment.
Nadškofijska Karitas Maribor
IBAN: SI56 0417 3000 1196 398 BIC: SI00 292110
PURPOSE: Pomoc Stasi Bukovec
CODE OF THE PURPOSE: CHAR
*
You can also help by using her postal address to send money:
Stasa Bukovec
Ob Mezi 12
Slo #2391
Prevalje, Slovenia
*
Also, a GoFundMe Page:
*
If you wish to help in other ways, contact me and I shall do my best to assist (write a comment under this article and we shall get in touch immediately)
Veronica Anghelescu
Published originally on Extraordinary People

Compozitorul Nicolae Georgescu

Se împlinesc, luna aceasta, 6 ani de la plecarea dintre noi a unui foarte drag prieten compozitor, puţin cunoscut de către colegi… Nicolae Georgescu. Mi-am asumat responsabilitatea pentru păstrarea numelui şi creaţiei sale în memoria comunităţii noastre – şi atâta timp cât voi exista, compoziţiile lui Nicolae Georgescu vor fi readuse constant în atenţia cititorilor.

Pe Nicolae Georgescu l-am cunoscut de când eram, practic, un copil, adică de când am început să cânt în corul „D.D, Botez”, unde el venea adesea să se consulte cu dirijorul şi bunul său prieten, Eugen Kreiss, căruia îi aducea lucrări pentru a le „încerca” sau aranjamente corale. Avea câte o vorbă bună pentru fiecare şi adeseori stătea la repetiţie, acompaniind la pian anumite piese sau doar bucurându-se de muzică, alături de noi.

Nicolae Georgescu s-a născut la 13 martie 1934, la Ploieşti. A venit de timpuriu în Bucureşti, urmând cursurile Conservatorului, la secţia de compoziţie, la clasa lui Aurel Stroe, pe care avea să îl pomenească pentru totdeauna cu recunoştinţă şi cu un desăvârşit respect, alături de celălalt mare idol al său, Paul Constantinescu, cu care a studiat armonie. Îmi amintesc că ne povestea, amuzat, „păţaniile” sale cu polifonia, disciplină extrem de dificilă pe care s-a decis să o „învingă”, atingând apoi mari performanţe. De altfel, a avut o preferinţă pentru această sintaxă, utilizând-o deseori în compoziţiile sale.

L-am întrebat, odată, care este compozitorul său preferat şi care a fost lucrarea simfonică decisivă pentru desăvârşirea gândirii sale componistice. I-a menţionat pe Rimski-Korsakov, cu Şeherezada, şi pe Stravinski, cu Sacre du Printemps. Cred că aceste două „preferinţe” spun multe despre concepţia sa componistică.

Nicolae Georgescu a ales să ducă o viaţă discretă. A fost, o viaţă întreagă, profesor de pian la Şcoala de Muzică 5 din Bucureşti; a fost membru al Uniunii Compozitorilor la secţia corală, prezentând adesea lucrări şi la secţia Didactică, deoarece a scris multe lucrări pentru copii, cu uz didactic.

Procesul de recuperare şi de ordonare a creaţiilor sale este în curs de desfăşurare. Nicolae Georgescu a scris foarte mult pentru cor, şi a realizat multe aranjamente corale, din folclor şi din muzica bizantină. A scris lucrări pentru serviciul religios ortodox, dar şi pentru cel luteran, locuind foarte aproape de Biserica Luterană şi mergând deseori acolo. Dintre lucrările pentru serviciul liturgic ortodox, s-a impus şi se cântă duminică de duminică, în multe biserici bucureştene, armonizarea laIubi-te-voi, Doamne. Tot pentru Liturghie a mai scris şi Pre Tine te lăudăm şi Tatăl nostru. Alte lucrări religioase – printre cele mai cunoscute şi mai apreciate se numără Coboară, luminăZiua Învierii, Stol de făclii, Atunci El a strigat, Troparul Sfintei Parascheva, Colind, iar dintre lucrările în stil folcloric – Mociriţă cu trifoi şi Joc din Oaş.

Nicolae Georgescu a fost foarte apropiat de Corul „D. D. Botez”, pe care l-a însoţit în majoritatea turneelor, acompaniind la pian sau la orgă. Corul i-a cântat adesea lucrările în concert. Urmează ca în decursul acestui an să fie organizat un concert în memoria sa, în care se vor cânta mai multe opus-uri semnate de către compozitor.

Este o sarcină dificilă aceea de a redacta un articol despre cineva trecut la cele veşnice, cu atât mai mult cu cât cel despre care scrii îţi este cunoscut, şi – mai mult – prieten. Aş vrea, însă, ca aceia dintre cititori care vor citi aceste rânduri, să îşi îndrepte atenţia şi spre lucrările publicate în continuarea acestor rânduri. Nimic nu vorbeşte mai bine despre un compozitor decât însăşi creaţia sa. Ziua învieriiCoboară, lumină sau Tatăl nostru sunt lucrări care trebuie să fie cunoscute şi cântate, valoarea lor fiind incontestabilă.

Nicolae Georgescu a trecut la cele veşnice pe 18 martie 2011.

Veronica Anghelescu

 

Alte articole (semnate de Valentin Petculescu)

https://no14plusminus.ro/2011/04/10/cine-a-fost-nicolae-georgescu/

https://no14plusminus.ro/2012/03/10/o-evocare-nicolae-georgescu-portret-in-doua-dimensiuni/

*

Partituri Nicolae Georgescu

Nicolae Georgescu – Iubi-te-voi

Nicolae Georgescu – Stol de faclii (neterminat)

Nicolae Georgescu – Preludiu bizantin

Nicolae Georgescu – Schite

Nicolae Georgescu – Pre Tine

*

Fotografii Nicolae Georgescu

12Scan_20170325 (2)Scan_20170325

 

 

 

 

Wellington Müller Bujokas and the Love for Romanian Music

dsc03756It does not happen to me very often to make friends online, but when it does happen, eventually, I know that will be one important friendship. Such was the case with Wellington Bujokas, whom I had become acquainted with… on YouTube! Because of constantly uploading Romanian music on No14 Plus Minus’ YouTube Channel, I had grown quite a collection of musical works which constantly attracted attention and many people would write to me to ask for further information about one opus or another or to inquire how might they find scores.

Wellington had started commenting upon a work by Stefan Niculescu, the score of which I happened to have, and thus we had quickly become friends and started discussing topics from music to foreign affairs. To my great joy and surprise, Wellington knew a lot about the Romanian contemporary music, much more than my own fellow musicians from over here – but that is always the case with the passionate people – and Wellington loves contemporary music with a passion. I am truly happy to have met someone who loves and knows contemporary music in such a manner, without being a musician himself.

I was pretty amazed to find out he did not live far from Romania – in Moscow, where he was working – despite of being born and educated in Brazil. I told him about our major contemporary music festivals – SIMN and Meridian, and he decided to come attend the SIMN Festival in 2015. It was absolutely fantastic to meet in person and spend many hours discussing about music, composers and walk around the city in search of CDs, scores and Vinyl. He wanted to meet absolutely everyone and many other composers were thrilled to meet someone who was so passionate about our music.

Wellington Bujokas graduated in Social Communication and Journalism from the Federal University of Paraná, in Brazil.  Furthermore, he studied at the Diplomatic Academy of Brazil (Rio Branco Institute) for one year and a half. As he had studied the Russian language in Brazil, he was interested in working in Russian-speaking countries. For this reason, he looked for work in Kazakhstan and Russia.

Since then, he has been working as diplomat, first in Brazil (2011), then in Kazakhstan, in the capital city of Astana (2011-2013) and finally in Russia, in the Capital city of Moscow (2013-2017). He was in charge of cultural issues in Astana, but because of his love of music, he organized 20 concerts in Moscow, some of them presenting Romanian music.

As a diplomat, he is currently working on promoting the Portuguese language. He is also preparing a second book of poetry for publishing. The first was published in 2012. We are looking forward to reading them!

This is a very small portrait of someone whom I consider a truly great and wonderful person, who deserves so much more attention and exposure and all the help he can get in order to accomplish his mission – a mission which was not assigned by anyone other than his own passion and love of music, and I find this truly extraordinary. I wish there were more people like him even here, in our country which so lacks music promoters, agents and cultural managers. A truly important lesson can be learnt from my friend Wellington – that passion, good taste and determination can make any dream come true.

By his own means and efforts, Wellington has recently organized two concerts of Romanian and Brazilian music in Moscow. I applaud his efforts, may they be rewarded by much more than this small article.

Veronica Anghelescu

De ziua Antoanetei Tănăsescu

1Este greu să scrii despre acele ființe care ți-au însemnat sufletul într-atât încât nici nu îți poți imagina ce ai fi fost tu, cum ar fi fost destinul tău, fără ele. Așa îmi este și mie greu acum să scriu despre Antoaneta Tănăsescu, a cărei zi de naștere ar fi fost azi, pe 17 ianuarie. Cei apropiați ei mi-au spus că ei nu i-ar fi plăcut să se scrie despre ea; dar cred că, de data aceasta, scriu mai mult… despre mine.

Antoaneta Tănăsescu a fost profesoara mea de Teoria Literaturii pe parcursul a trei ani, când efectuam studii de filologie la Facultatea de Litere a Universității de București. Încă mi se pare îngrozitor și aproape de neconceput să vorbesc despre ea la timpul trecut; ea nu mai este printre noi din 2013. Pentru ea, am fost un simplu student, poate chiar din categoria celor agasanți și enervant de plicticoși. Pentru mine, ea a fost, este – și va rămâne pentru totdeauna – un zeu și o dovadă vie că, în deseori blamata noastră Românie, există oameni de o valoare și o seriozitate (dar în același timp și de o colosală modestie) ce nu pot fi măsurate în vreun fel.

Pe Antoaneta Tănăsescu am cunoscut-o pe 29 februarie 2000 și păstrez această dată în amintire pentru că este, cum spunea chiar ea, o zi întemeietoare de lumi. Cursul său de Teoria Literaturii era ceva atât de vast și de cuprinzător, încât am realizat imediat că doar seriozitatea și orele îndelungate de lectură aveau să mă facă să… trec examenul, despre care, desigur, circulau legende terifiante. M-am afundat în mrejele teoriei literaturii cu voluptatea și disperarea discipolului ce vrea, mai ales, să nu își dezamăgească maestrul. Domeniul îmi era cvasi-necunoscut, dar – treptat, treptat, am început să pătrund subtilele nuanțe ale abstractului și teoreticului, să le prețuiesc și, mai ales, să le înțeleg.

Bibliografia dictată de Antoaneta Tănăsescu la începutul primului curs, pe acel 29 februarie, a fost poarta prin care mi s-au deschis drumuri pe care încă le parcurg. Citeam și încercam să înțeleg; citeam și adoram sau detestam teancuri întregi de volume ce se acumulau pe măsuța mea de la sala de lectură. Barthes! Saussure! Jakobson, Genette, Deleuze! Ah – pe Deleuze mi-l amintesc de parcă l-aș fi citit ieri, înverșunându-mă în textele lui care deseori suscitau din partea-mi reacții similare parcurgerii unui roman de Dostoievski. Dar citeam, pentru că așa spusese ea, multe alte “ciudățenii” pentru care îi voi fi totdeauna recunoscătoare: Kant, Hegel, Albert Einstein (?), discursuri din parlament, Machiavelli, Ion Caramitru, Eugen Ionescu, Hamlet din diferite perspective… Mă gândesc la toate acestea cu nostalgie copleșitoare și cu recunoștința de a fi cunoscut o astfel de ființă, printre cele mai nobile și mai strălucitoare pe care le port în suflet. M-a făcut să vreau mai mult de la mine în fiecare clipă, să caut profunzimea, modelul secret al tuturor înfăptuirilor artistice; m-a făcut – nu un cititor al teoriei, ci un iubitor al acesteia pentru totdeauna; mi-a cerut mult, adeseori încredințându-mi mici teme de cercetare ce păreau la o primă vedere imposibile.

Îmi amintesc cu aceeași dragoste și nostalgie de o provocare academică pe care mi-o adresase pentru că știa că am răbdare (una dintre foarte puținele mele calități) – aceea de a găsi douăzeci de romane care încep cu Nu. Participam la unul dintre cursurile sale celebre, Retorica negației și a contestației, fiind oarecum mai mică decât colegii mei (ei erau la master, eu… doar în anul al II-lea, dar ca orice discipol persistent, îmi urmam… maestra pretutindeni (deseori enervând-o). Voiam să fac o impresie bună – așa că, timp de câteva săptămâni, am parcurs – carte cu carte – toate bibliotecile prietenilor, obținând, în final, un document ce conținea 117 romane care începeau cu cuvântul Nu.  O oră de discuții pe tema acelui document, atenția și bunăvoința ei, un zâmbet – vor rămâne mai importante ca orice bursă sau premiu.

scan_20170117Nu vreau să redactez aici o biografie a Antoanetei Tănăsescu (poate fi găsită pe Wikipedia); vreau doar să împărtășesc amintiri care-mi sunt dragi, și pe care le vor recunoaște toți cei ce au cunoscut-o și iubit-o. Aș vrea să pot cuprinde, cumva, în cuvinte făptura ei minunată. Veșmintele ei verzi; lănțișorul cu un medalion ciudat din argint; țigările pe care le fuma, sfătuindu-ne cu asprime pe noi, cei mici, să nu fumăm; mersul ei calm și măsurat; scrisul mărunt și orientat în sus. Păstrez și acum câteva bilețele scrise de mâna ei, pentru că acestea sunt comorile mele – o prezență de curs, o notă pe marginea unui referat; un număr de telefon; un autograf pe un volum. Strada Mântuleasa.

La examenul de Teoria Literaturii, cel temut și legendar, am luat nota 10. Învățasem săptămâni întregi, ore în șir în fiecare zi; nu cred că putea fi altfel; m-am bucurat, pentru că fusese pentru prima dată când vorbise cu mine (“Felicitări! Aveți nota 10. Nu se întâmplă des. Carnetul!” – ce cuvinte importante pentru un student!). Nenumărate examene am dat de atunci, în sesiuni de licență, master, doctorat; niciodată nu-l voi uita pe acela, însă, pentru simplul și sentimentalul motiv că, un moment, a fost conștientă de existența mea.

Spuneam că nu voi scrie despre ea, ci mai mult despre mine, și iată că așa este. M-am rătăcit printre amintiri și nu știu dacă, pentru o clipă, am reușit să conturez un portret logic și coerent (sau ilogic și dezordonat; un portret, oricum ar fi) al Antoanetei Tănăsescu. Plecarea ei dintre noi a fost pentru mine o tragedie personală, căreia i-am făcut față cu foarte mare greutate. Și nu știu cum să dau un sens acestei suferințe ce încă îmi arde sufletul, altfel decât scriind despre ea. Nu știu dacă ei i-ar fi plăcut; era dură, necruțătoare cu ceea ce scriau studenții; se pare că despre ea însăși nu îi plăcea să se scrie. Eu știu atât, că scriind despre ea, scriu despre mie, mă înțeleg pe mine mai bine, pentru că o imensă parte din mine poartă numele ei iubit; fără ea, nu aș fi scris un rând; nu aș fi citit multe; fără ea, sunt destul de sigură că nu aș fi început să meditez asupra conceptelor critice și operaționale (fapt esențial pentru orice om de cultură) decât mult, mult mai târziu.

Îi duceau flori, studenții; catedra ei era mai mereu plină de frumoși trandafiri roșii. Acum, aceștia se odihnesc pe mormântul ei, pe care l-am vizitat recent. Să ne amintim acest fapt de o covârșitoare banalitate – cei pe care-i iubim pot pleca oricând; nu ne rămâne decât umbra dureroasă a amintirii; nu rămâne decât ecoul pașilor săi, îndreptându-se spre sala 117.

Veronica Anghelescu

scan_20170117-2