Scufița Roșie la Teatrul Țăndărică

Scufita-Rosie-9-1.jpgNu mai fusesem la Teatrul Țăndărică din copilărie! Dar cum în viață totul se repetă ciclic, când fetița mea a împlinit vârsta ce îi permite accesul în sala de spectacol, am decis să mergem să vedem o poveste ce este, de bună seamă, cunoscută tuturor copiilor – Scufița Roșie. Printre numeroasele adaptări ale acestui străvechi basm se numără îndrăgitele versiuni ale lui Charles Perrault și a Fraților Grimm.

Firul narativ este simplu, ușor de urmărit de către copii, chiar și de către cei cu vârste mici. Scufița Roșie este trimisă de mama ei la bunica, în pădure, pentru a duce un coș cu bunătăți. Bunica a fost bolnavă și merindele îi vor prinde bine. Înainte de a pleca, mama o povățuiește pe Scufița Roșie ca nu cumva să se abată de la cărarea cea dreaptă care duce la casa bunicii. Pe drum, însă, fetița întâlnește lupul. Cum nu știa că acesta ar putea fi primejdios, intră în vorbă cu el și, la sfatul acestuia, se abate prin pădure. Lupul, luând-o înainte, ajunge cel dintâi la casa bunicuței și o înghite pe aceasta. Aceeași soartă o are și Scufița Roșie când ajunge la casa din pădure. Întâmplarea face, însă, ca vânătorul să treacă pe acolo și să-l audă pe lup sforăind. Se gândește pe dată că se prea poate ca acesta să o fi mâncat pe bătrână și, tăindu-i burta, le eliberează pe fetiță și bunicuța ei, venindu-i, astfel, de hac lupului cel viclean.

Scufița Roșie pusă în scenă la Teatrul Țăndărică abundă de originalitate, în ciuda popularității poveștii. Într-o viziune regizorală specială, incitantă și plină de imprevizibil – ce poartă inconfundabila semnătură a lui Felix Alexa – Scufița Roșie nu este doar un spectacol destinat celor mici; și cei mari vor găsi elemente în care se vor vedea oglindiți (și-și vor pune, poate, semne de întrebare).

Admirabil interpretată de Olga Bela, Scufița Roșie este întruchiparea nevinovăției, a candorii, a drăgălășeniei – calități pe care actrița le împrumută personajului cu naturalețe. Copiii o iubesc din primul minut (și mulți dintre ei vor să meargă imediat la ea pe scenă).

Debutul poveștii (a cărei introducere este măiestrit rostită de către Povestitor – ce ar fi o poveste fără un povestitor? – Dan Codreanu) problematizează o situație binecunoscută omului de azi. Copila, cu un zâmbet plin de încredere și puritate, își întreabă mama dacă se pot juca împreună; dar mama (Liliana Gavrilescu), cu ochii în telefonul mobil, răspunde că este foarte… ocupată și nu are timp. Dacă părinții din sală, printre care și eu, s-au simțit pentru un moment cuprinși de vinovăție, atunci spectacolul și-a atins unul dintre scopuri.

În continuare, povestirea își urmează parcursul firesc. Scufița Roșie este trimisă la bunica prin pădure, pentru a duce coșul cu bunătăți.

Își fac apariția, începând din acest moment, păpușile și talentații lor mânuitori. Abil aduse la viață de actorii ce par, parcă, invizibili în costumele lor gri și ajutați de ingenioasa scenografie (panouri mobile ce întruchipează pădurea, concepute și realizate de scenograful Marian Sandu), păpușile sunt extraordinare. Apariția Lupului (mânuit de Adrian Lefter și Daniel Stanciu) dă naștere unui tumult de reacții contradictorii printre copii: aplauze, plânsete, exclamații – Lupul!!!! – și dorința de a pune imediat mâna pe el, de a-l atinge. Fetița mea își ține respirația. Lupul este o făptură uriașă, manevrată de doi actori; are un aspect fioros, picioare subțiri și o burtă mare, în care ni le și imaginăm pe Scufița Roșie și bunica sa.

Păpuși de dimensiuni mai mici, diferite făpturi ale pădurii, sunt o sursă nesfârșită de încântare printre copii (și părinții lor): un viermișor (mânuit de Liliana Gavrilescu), fluturași și o buburuză (gingaș ajutate să zboare de Ana Maria Bălescu, cea care ne-a îndemnat să venim la acest minunat spectacol și căreia îi adresez, și aici, caldele mele mulțumiri), un melc (Dan Codreanu), furnici (Florin Mititelu). Scufița Roșie se joacă fericită cu ele – toți o invidiem, pentru o clipă.

Și bunica (Liliana Gavrilescu), în casa ei din pădure, alături de papagalul său (Ana Maria Bălescu) sunt creații simpatice, adorabile, ce stârnesc hohote nestăvilite de râs. La fel și vânătorul (Florin Mititelu ) – curajos, dar… extrem de mic de înălțime, și vajnicul său câine de vânătoare (Ana Maria Bălescu), aprig și neînfricat, dar… nu mai mare decât un hot-dog!

Scena salvării Scufiței Roșii și a bunicii sale din burta lupului este de un comic irezistibil! Ca în poveste, vânătorul taie burta lupului pentru a le salva pe cele două; însă, în viziunea lui Felix Alexa, vânătorul își pune o mască chirurgicală, solicită asistentului său o seringă pentru anestezie, apoi un bisturiu; copiii râd în hohote.

Am apreciat, de asemenea, și muzica, semnată de Alexei Țurcanu, adecvată, veselă, adaptată situațiilor dramatice, venind în sprijinul diferitelor manipulări scenografice necesare.

Este important să reținem un aspect esențial legat de actorii teatrului de păpuși: meseria aceasta este, adesea, mult mai dificilă decât cea a actorilor ce joacă pentru alte categorii de public. Mânuitorii de păpuși împrumută păpușilor vocea lor – ce trebuie să sune ca vocea unui lup, sau a unei bătrâne, sau a unui papagal sâcâitor; trebuie să dea viață păpușilor, focalizând întreaga atenție a publicului asupra acestora și rămânând ei înșiși… invizibili, deși sunt chiar lângă păpușile-personaj.

Talent, pricepere, exercițiu și dăruire – iată calitățile lor, pe care le-am admirat din plin la toți cei care au contribuit la punerea în scenă a spectacolului Scufița Roșie.

A menține interesul copiilor pentru teatrul de păpuși, într-o epocă în care realitatea virtuală a căpătat proporții fără precedent – este o realizare ce merită aplauze nesfârșite, recunoștința și entuziasmul nostru neîngrădit. Teatrul Țăndărică este garanția faptului că o copilărie cu păpuși și povești încă este posibilă, în ciuda dezvoltării tehnologiei ce ne menține (pe noi, cei mari, dar adesea și pe copii)… ocupați. Sala plină la Scufița Roșie mi-a alungat temerile. Încă știm să fim… copii.

Veronica Anghelescu

 

 

Advertisements

The Resident on FOX. A Lesson in Exceptional Negative Character Construction

Building a negative character is always much more difficult than depicting the positive ones, those who fight for truth and justice. Those qualities come natural to us, and they are wonderfully enhanced by the gifted actors. On the contrary, giving coherence to a negative character is a complex endeavour.

I have great admiration for the recent series presented by the prestigious TV-channel FOX – The Resident: an extremely powerful and exciting story whose creators have chosen not to beautify reality, presenting hard truths, extremely difficult but plausible life situations and skilfully built cliffhangers. The entire production team and all the cast members deserve our most sincere congratulations.

I love The Resident. I had started watching because I love the hospital-centred dramas; the rush of adrenaline caused by the victims of a car accident being brought through the doors of a hospital is, for me, much more fulfilling than watching an alien-related movie. The difficult endeavour of life-saving in a hospital exerts a fascination upon everyone, I believe; we are all a bit in awe of the front-line, emergency-room doctors, those who get to actually stabilize the patients and clear the way for more in-depth treatments. Seeing how it’s done, how everything works, is very satisfying.

The Resident’s cast features some of the most talented actors of our days: Matt Czuchry as Dr. Conrad Hawkins, senior resident at Chastain Park Memorial Hospital – where everything takes place; Emily VanCamp as Nicolette Nevin, whom the colleagues call Nic – a devoted nurse, dedicated heart and soul to her patients, intelligent and with a passion for truth; Manish Dayalas Dr. Devon Pravesh, a first-year resident internist; Shaunette Renée Wilson as Dr. Mina Okafor, a surgeon of Nigerian origin; Bruce Greenwood as Dr. Randolph Bell, Chief of Surgery and later the CEO of the hospital; Merrin Dungey as Claire Thorpe, CEO of Chastain Hospital; Melina Kanakaredes as Dr. Lane Hunter, an oncologist. Special congratulations go to the team of directors and writers who have put together a story that keeps us on the edge of our seats.

The purpose of this study is to emphasise the exceptional way in which the negative characters are being built throughout the episodes, their coherent development and the remarkable hard work which the two actors – Bruce Greenwood and Melina Kanakaredes – have put into constructing the identities of the two doctors who would stop at nothing in order to achieve their personal and (most importantly) professional goals.

We see Dr. Randolph Bell, exceptionally portrayed by Bruce Greenwood, from the beginning of the first episode, Pilot, in several sequences. An appendectomy is ongoing; Dr. Bell’s hands are trembling, but he manages to temporarily conceal the fact, while his team is taking a selfie. He eventually cuts a major artery, the patient starts bleeding and dies on the table, before their shocked eyes. Dr. Bell is troubled – for a moment, he can barely stand. Bruce Greenwood builds an exceptional, purely Shakespearian moment here – anguish, despair, shame, revolt – this is the very moment in which he is actually seeing himself for who he is, during which he is fighting with his own consciousness. He loses the battle with himself a few instances later, as he drags his feet through the blood which has been spilled on the floor. He decides they will not disclose what actually happened – they will lie. They will all lie because he is the Chief of Surgery – as he makes this decision, shame and regret linger in his eyes for a while longer, as he organizes the cover-up.

A tense dialogue takes place between Dr. Bell and Conrad Hawkins sometime later during the day. Conrad, one of the few people who dare tell him the raw truth about who he actually is, attempts a confrontation – but we no longer see here any traces of a troubled heart – only sheer determination and self-control. Dr. Bell knows exactly what he is doing and how to counteract any attempts at blackmail – because him, too, has covered up for Conrad. Doctors should defend and protect one another, it is his direct message – despite the truth.

A third sequence displays Dr. Bell chatting with one of the VIP patients who has generously sponsored the hospital. He is to have a complicated robotic surgery the next day and the best surgeon was appointed to the job – Dr. Mina Okafor, the talented, genius young female surgeon from Nigeria. The patient refuses to be operated on by her and insists on having Bell at the helm. Our doctor refuses to disclose any of the real reasons for which he is unwilling to perform the surgery himself: he is not qualified to manipulate the delicate Titian machine. He shows no hesitation; if he is worried, nothing transpires, and he assures his patient that it will be done.

vlcsnap-2018-06-01-16h13m48s439Next, we see him in the ER, attending to a patient which abruptly goes into cardiac arrest. He quite obviously has no idea how to proceed in the critical situation – he has an excuse for that, as the patients he operates on are being brought into the operation theatre in a condition which is stable enough. This one patient is minutes away from death – he takes no action. Conrad intervenes by throwing a bucket of ice and water over the woman’s head. Within seconds, she regains her consciousness as her heart restarts. Dr. Bell pedagogically explains why the procedure was effective, adding that, of course, this would have been his next step. The hypocrisy is taken to higher levels; after Conrad leaves, the patient gets to thank Dr. Bell… for having saved her life.

The peak of his ruthlessness is seen in the last two sequences in which he features. He blackmails Mina Okafor, advising he would not be helping her with the letter of recommendation in order to prolong her Visa; next morning, he arranges that Mina manipulates the delicate Titian machine during the robotic surgery, while he pretends to do it, whilst giving ample explanation about what “he” is doing, using the most mesmerizing of his voice undertones. He is fascinating and evil, and we shall get to see just how far he goes, in the next episodes.

What happens next? We get to see that Dr. Bell also has qualities – we get the chance to see some of them in the second episode, where we are also introduced to Dr. Lane hunter, our second villain, whose last name is a metaphor for what she will actually prove to be – the person hunting for success and removing everything, everyone which may stand in her way. After a hunting accident takes place and two of their acquaintances are hurt, we get a glimpse of pure worry and compassion in their eyes. It is just a suggestion, for it is quickly counteracted with a more materialistic kind of worry – that of bad publicity for the hospital, as a VIP got wounded and may die on their watch.

Bell’s actions are despicable as well as in need of praise in this episode. He makes sure that the heart which was meant for another patient is rerouted towards his hunting friend, also in need of a transplant. When Conrad confronts him, Bell resorts to the lowest arguments: Chief of Surgery” – he says, pointing towards himself – “Resident,” he adds, pointing towards Conrad. Abuse of power and position, pure and simple. Conrad does not even blink as he registers the information, but his own actions, in order to solve the dilemma, are not honourable either, as he switches blood samples to make it look as if the heart was incompatible with Bell’s patient. They both know they are playing a dirty, dangerous game – but they do not point at each other. But later on, Conrad will approach him with a solution. There is a brain-dead girl in ICU and Bell could convince her family to accept donating her organs, in order to save the congressman’s life as well. Initially, he refuses – it would have felt humiliating. But then, Conrad points out: “No one’s better at communicating than you!” The implications are clear: Dr. Bell possesses the ability to persuade, the proper argumentation, the authority and the beautiful voice which wraps up all this pack of qualities. Indeed, he does not fail, and – in the end – another life is saved. Our villain? Perhaps not so much of a villain.

We also do not see him that way in the third episode, dealing with Louisa Rodriguez, he undocumented immigrant and her complex surgery. He is offering the perspective of a realistic, successful businessman when confronted by the same Conrad – the only one who has the courage of speaking up his mind in front of the chief of surgery. “I fell in love with cutting,” he tells Conrad. “I fell in love with the OR. I love it. Still. But the money has to come from somewhere. I don’t like the idea of putting a price-tag on a life any more than you do – but the system doesn’t run on air.” Conrad does not have a reply to that, because there isn’t one. Still, Dr. Bell does try to help – trying to get her transferred to another hospital and even coming to see her after the surgery – even though it is mostly in order to see if Louisa’s rehabilitation process is going to take six months or an entire year. Despite the poor outcome, he still smiles at her and tells her what any doctor should tell their patients: “It’s okay. You’ll be fine.” Our villain’s good side shines through.

Also, Lane Hunter has several appearances – also trying to help with Louisa and trying to comfort Conrad, saying that “We cannot save everyone.”

vlcsnap-2018-06-01-16h41m49s723Furthermore, we spot him on the golf field. A friend challenges him, quite sure Bell will miss. However, he does not miss – and the camera exceptionally illustrates the delicate movements of his fingers gripping the gulf cross. “I’m back,” he murmurs to himself – a sign that the tremor medication is working. Over-confident, later, and partly consumed by it as well as by his own personal demon – pride – he refuses Mina’s help – something which, in other situations, he sought desperately. Miraculously enough, the difficult gall-bladder surgery goes well, his hands are steady, and his sharp intelligence serves him well. The scene depicting him actually going inside the OR is downright exceptional, not rushed, showing the doctor’s confidence and suggesting, at a very deep level, his fear. He manages to convince himself that there is no reason to worry as he puts on the surgical scrubs and gloves. “I’m certainly happy we had you today, Dr. Bell,” Lane Hunter tells him.

Jumping ahead, because it is not my purpose to narrate what happens in every episode, but rather to point out how the character grows – we witness the shadows grow around him. Upon being informed that recording devices have been installed in every OR, he feels cornered; his emotions, the inner turmoil grow exponentially. He feels suffocated and it is as if his hands tremble even harder – at a deeply subconscious level, because the pills still work. The inner tremor reflects in the way he conducts himself. He is tense, he barely conceals anger and frustration – but, as usual, he manages to turn every situation into an advantage. When, in episode 9, Game of Nerds, Conrad asks him not to operate on the woman he once loved because, in all honesty, he does not trust his ability as a surgeon – he plays a very dangerous game. He is, apparently, offended and upset by Conrad’s demand to step out of the operating room; deep within himself, he is relieved and takes a deep breath once he walks away – not before mentioning Conrad that “he owes him”.

vlcsnap-2018-06-01-16h47m15s748His emotional involvement with Lane Hunter starts to take shape from episode 10 (Haunted), ever since they start to plot together against Claire Thorpe, the Hospital’s CEO. In a moment of sincerity, he confesses that whilst he is good at a lot of things, “money isn’t one of them.” Lane praises his abilities, since she is very well aware of them and realizes their usefulness for herself as well. An allegiance with Dr. Bell and pushing him towards a leading position, drinks and a kiss – it all comes together quite naturally, and our team of “villains” is growing strong. Having shown their vulnerable side on more than one occasion, we are reluctant in seeing them as actual villains. We see in them that category of people who conceal deep weakness and confusion under a mask of strength and determination: actors who perform a role. People who replace who they really are for who the others expect to see.

Within the next episodes, their “team” grows even stronger. Lane Hunter continues to support him emotionally since he is more prone to such outbursts when things go astray in surgery. The anxiety is always expressed by him. When a fire bursts in the OR and he comes out of it, he covers his face with his palms in pure despair, barely holding it together and despite knowing that it was not his fault – something which Mina would also confirm when questioned by the CEO – he states that the truth is relative and that it looks as if it were his fault. Lane Hunter soothes him. She is the cold-blooded one; he is just worrying, obsessing over events and feeling severely overwhelmed by everything. It looks as if Lane Hunter is the actual strong partner of their relationship.

“He will stop at nothing to destroy you,” Mina warns Claire Thorpe when she asks questions about Bell’s competences as a surgeon. She suggests something which we are already aware of: that under that layer of confidence there exists a layer of anxiety and fear, which covers the deepest layer of his consciousness – despair – the despair of a man who indeed will stop at nothing to acquire and keep what he thinks to be rightfully his.

vlcsnap-2018-06-01-16h51m53s672.pngEpisode 12 (Rude Awakenings and the Raptor) has another purely Shakespearian moment, matching the one we witnessed in episode one. When Bradley collapses onto his conference table through the ceiling, Dr. Bell tries his best to assist, even though he is very much overwhelmed by the situation. There is blood on his hands. He looks at them, barely breathing. Then he looks… up, towards the broken ceiling, or perhaps towards the unforgiving sky. Later on, he catalogues the event as a suicide attempt. We do not see him directly at first; we only see his reflection on the hospital window, an exceptional visual sequence with deep metaphorical implications. Transparency should exist, yet it does not; people should be able to look themselves in the mirror; some of them can, yet some of them cannot.

vlcsnap-2018-06-01-17h03m53s646The final episode of the Series leads us to long-awaited conclusions. Dr. Lane Hunter diagnoses healthy people with cancer, in order to commit insurance fraud. She managed to pull some miraculous cures because some patients were never sick to begin with. A remarkable lesson of acting is given by Bruce Greenwood in the scene in which Nic, Conrad and Devon inform him, of their discoveries, also mentioning that they already called FBI. He should remove all her patients from her care, in order to protect them. This is the moment in which he switches sides. With his back towards the righteous trio, looking out the window in panic and outrage, for a brief second, we can perceive his anguish. He feels cornered. The woman he is with has committed unspeakable crimes. He will fall with her – altogether. Unless he does something.

Everything is reflected in his eyes: the rage, the moment of panic – the decision – all in less than a minute. When he decides what is to be done, a faint smile of satisfaction flutters on his lips. He will do what it takes – to land on his feet again, as Nic would later describe the situation. Lane Hunter is arrested by the FBI at her clinic, whilst attempting to destroy incriminating files. Randolph Bell himself had advised the investigators that she would be there, doing just that. “Anyone with a conscience would have done the same” he later tells the journalists. Anyone with a conscience and with a good self-defense mechanism, we would add.

There is a feeling which persists, at the end of the series. Lane Hunter was the truly despicable villain, exceptionally embodied by Melina Kanakaredes. We cannot feel compassionate towards her; she is a cold-blooded murdered, as Bell himself describes her as well. Her actions were not mistakes; they were calculated acts of cruelty. But Randolph Bell is different. He is not the compassionate, resilient and impetuous like Conrad; nor warm, loving and kind as Devon. He is lucid, careful, fully aware of his own limitations as a person and as a physician. He sees his own mistakes; he refuses to acknowledge him in front of others. He masks his weaknesses with charisma; his trembling hands, with formidable managerial abilities; his mistakes with carefully built logical arguments – which always point out that it was not his fault. He is not perfect, but he strives to be – not through attempting to be a better version of himself, every day, like Devon; nor through constantly challenging his own brilliance, like Conrad. He does so by polishing reputation and name instead of skills and character. And yet, he is not the despicable villain. With his qualities and faults, with his ability to frown, to despair and to de shocked to the very core of his being – like in the final seconds of the episode, when he learns that his new boss is actually Conrad’s father – Randolph Bell is very much… human.

I am looking forward to seeing the character grow and evolve and eventually find true, solid redemption – or who knows? Perhaps the show’s creators reserve us quite a few surprises.

Watching this first series of The Resident was a remarkable experience. The entire cast and crew have put together a very solid, coherent work of art, deeply anchored into our everyday reality – and by this I am not referring to the fact that we should all be sceptical and wary whenever we go to the hospital, because someone might misdiagnose us or even treat us for diseases which are not even there – I am referring to the fact that raw, crude emotions, feelings, states of mind are depicted through the eyes of people we can relate to; the characters are consistent, they are being built without hurry, with care to detail, they grow before our eyes and they are not sketchy; the playing is convincing, profound, with exceptional highlights. All in all, peak performance. Congratulations to the entire team!

Veronica Anghelescu

 

O pisică împotriva melancoliei de Valentin Petculescu

O pisică împotriva melancoliei de Valentin Petculescu

(O povestire despre Poezie)

 

20180513_202549.jpgCând Valentin Petculescu mi-a dăruit ultima sa carte de poezie și am început s-o citesc, am știut imediat că voi scrie despre ea, dintr-o necesitate lăuntrică; simt nevoia să scriu despre majoritatea lucrurilor și experiențelor ce-mi însemnează, într-un fel sau altul sufletul. Nu scriu pentru că Valentin Petculescu îmi este unul dintre cei mai dragi prieteni și pentru că sunt, de mulți ani, un admirator sincer și entuziast al creațiilor sale – fie ele muzicale, literare sau, mai nou, plastice (pictează minunat!). Nu acesta este motivul. În fapt, motivul pentru care scriu aceste lucruri este acela că Pisica împotriva melancoliei (titlul volumului de poezii) este o carte ce m-a făcut să mă opresc, pentru o clipă, în iureșul vieții, să ascult, să meditez, să mă gândesc la cât de puțin timp avem, la cât de bogate sunt clipele ce se scurg și la cât de mult am vrea să le păstrăm. Eu scriu povestiri pentru a-mi așeza mai bine în inimă amintirile; Valentin le îmbracă în haina mai nobilă și mai plină de grație a poeziei.

Aceasta este, în fapt, tot o povestire: vă povestesc – nu cartea, căci cum s-ar putea povesti o carte de poezii? – ci experiența mea, citind-o. Cred că cel mai greu se scrie despre poezie. În afara cazurilor în care inautenticul este ușor perceptibil – și deci, nu merită nici să citești, nici să scrii despre, a citi și a realiza analiza unui volum de poeme este un act de contemplație în sine, pentru că poezia nu exprimă, ci creează frumusețea și miraculosul, elevația și ascensiunea (chiar și atunci când se fixează în estetica urâtului). Ca în orice act de contemplație, mai întâi privești, asculți, și lași tăcerea să se aștearnă, căci nu e nimic de spus. Poezia este un portal, un medium, o ușă către ceva ce poate fi doar intuit, presimțit, în treacăt; miezul poeziei este inefabil și esențial; acel miez – starea ce a generat-o, imaginea din spatele cuvintelor – poate fi perceput de cititor – și am încercat și eu, la fiecare pas – dar nu ca prezență, ci, cred, doar ca absență.

Despre Valentin Petculescu aș putea povesti în zeci de pagini; pentru că se cuvine să cunoaștem și omul, biografia sa (pe scurt) își are locul în această povestire. S-a născut la 16 martie 1947; este un muzician prolific, absolvent al Universității Naționale de Muzică din București (pe atunci, Conservatorul Ciprian Porumbescu) – unde a studiat între anii 1966-1971. Este Profesor Universitar la disciplina Armonie – astfel am avut și eu ocazia de a-l cunoaște. Pentru cei care nu sunt muzicieni și se întreabă, atât metaforic cât și practic ce este aceea armonia – pe scurt, este una dintre disciplinele muzicale cele mai complexe, ocupându-se cu studiul legilor complexe ale sistemului tonal – cel care era folosit de Haydn, Mozart, Beethoven și alți compozitori clasici și apoi de cei romantici și post-romantici pentru elaborarea compozițiilor lor; așadar, este una dintre disciplinele ce stau la baza compoziției muzicale. Cum era firesc, dragostea sa pentru muzică s-a reflectat din plin și în creația literară – atât în cea dedicată copiilor (Valentin Petculescu a elaborat multiple lucrări pentru cei mici, printre care Opt zmeie colorate, Mic dicționar poetico-muzical) cât și în poezie și proză. Este autorul a șase volume de poezie și sunt bucuroasă că toate își află un loc de cinste și în biblioteca mea.

Citindu-i întreaga creație, am avut cumva prilejul să urmăresc anumite teme recurente, modalități de construcție, modalități de a fi în starea de poezie. Îi spuneam, odată, că aș recunoaște o poezie scrisă de el, chiar dacă nu ar fi semnată – pentru că am ajuns să cunosc sau să presimt, cumva, acel miez inefabil ce-i este specific doar lui.

O pisică împotriva melancoliei, își intitulează poetul acest volum. Este și titlul uneia dintre poeziile incluse în carte. Melancolia, sau armele împotriva acesteia, nu reprezintă, însă, tema preponderentă pe care autorul o îmbrățișează în această carte și în altele. Poezia este ea însăși o armă împotriva negurilor de orice fel, sau o scufundare în însăși negura. De fapt, Valentin Petculescu scrie despre moarte și absență; despre prea târziul care generează o profundă criză a ființei, până la autoanihilare. Citind, am încercat să decelez acea stare pe care autorul însuși a trăit-o scriind – consider că acesta este exercițiul cel mai important în momentul lecturii poeziei – tristețea, dar nu una patologică, ci în nuanțe de gri, o tristețe ploioasă, a penumbrei, ce creează acel ton adecvat pentru transmiterea impresiei de frumusețe. Cum spune Edgar Allan Poe, frumusețea, în formele ei cele mai înalte, face sufletul sensibil să se topească în lacrimi[1] iar melancolia este cel mai potrivit dintre tonurile poetice.

Despre moarte, așadar, scrie poetul, fără a sugera ceva anume, fără a face vreo aluzie, căci el nu vrea să spună decât ce spune. Când se lasă frigul: e pe-aproape Cernita Doamnă / cea cu un trandafir uscat în gură.[2] Și apa a înghețat: sperând s-o reîntâlnească / dar prigoria înghețase / odată cu apa cu aerul / odată cu timpul. Cel mai mult îmi plăcea asistenta din Martinica: când a fost mutată la altă secție / am fost mutat și eu / nu știu exact unde / noroc că am luat cu mine / pastilele de somn și mirosul ei de vanilie. S-a mai sinucis o chelneriță: au depus-o unde-s toți cei / care trec dincolo / i-au aflat numele doar când s-au uitat în acte / printre ele și un dolar / ultimul bacșiș. Băiatul care aduce moartea:  Homer a îmbătrânit / în doar o lună / și duce ultima lui telegramă / pe care-i scris chiar numele lui. Nu știi ce rol ți-a fot rezervat: vei fi sigur Lopahin nefericitule / sfârșitul poveștii. Și metroul trecea prin Kaunas: prin odaia Martei / care-i ca de obicei plecată / sunt la coafor la muzeu la piață / chestii d-astea. Să nu-l amestecăm pe Dumnezeu în amurgurile noastre: nu bat nu scuip nu afurisesc / mulțumescu-ți ție muzică / și să nu-l mai amestecăm pe Dumnezeu / în amurgurile noastre. O să lipsesc puțin: o să lipsesc puțin / să nu mă așteptați.

Ființa nu înfruntă moartea, nu se revoltă în fața ei (dar în alte volume am perceput și trăit acest sentiment, al refuzului și neacceptării, ce m-a făcut să mă cutremur). Privirea este ațintită calm și resemnat asupra morții care modifică și deformează lumea, transformând-o în neant și tăcere – irealizarea lumii[3]. Ajungem și la inima acestei cărți, miezul său tragic. Ființa poetică scrie pentru a-și întemeia existența, a și-o justifica sieși în fața arbitrarului morții – scrisul este un act existențial, așadar, o decizie existențială, o necesitate interioară (spirituală, și nu poetică) strictă. Scriu și plâng: plâng și scriu / și tot așa / cu mici variațiuni / am mai scris asta / am mai plâns / spre seară totul se termină / într-o lumină acid-sângerie / cântă păsările nopții / Marta geme în somn / și-și cheamă cu glas stins tinerețea / apoi totul e dat cu var / un zid proaspăt vopsit / cu lacrimi / scriu. Actul de a scrie poezie este, așadar, un act de creație în ordinea ființei, iar poezia însăși se întemeiază ontologic. Trebuia să vină eclipsa: și eclipsa – nu știm de ce – / n-a mai fost / minuni n-au mi fost / război cu Troia n-a mai fost / și-n general lucrurile au fost amânate / sine die / până la următorul meu poem. Îngerul și-a strâns frumos aripile: (…) Marta / când mi-a spus simplu: eu plec / ce să mai scrii? ce să mai spui? Îngerii ca îngerii / nu-i simți nu-i pipăi / sunt ca florile pe care nu le vezi / da-ți colorează visele. Și patul era în derivă: înnebunise de tot camera mea / și eu stăteam în mijlocul ei / puțin speriat / puțin uimit. La concertul de adio: uite și-o floare cu dedicație / de la Gigi / o pun pe pian închid ușor capacul / ca pe-o fragilă piatră tombală / sting lumina / ies. Ce om neînarmat: nimic nu te mai atrage / nimic nu te mai sperie / știi că toate poveștile au / același unic și ironic sfârșit.

În jurul temei morții gravitează toate celelalte, converg către ea. Singurătatea (Plouă: plouă sau poate-i doar o metaforă / înecată-n albastrul orbitor / al cerului. Marilena de la 7: versurile au fost mica lui răzbunare / pe urmă inevitabila tăcere de o sută de ani / case closed. Te-ai obișnuit și fără prieteni: știi că sunt bine acolo unde sunt / uneori îi mai chemi la câte o cafea / stau înghesuiți pe sofaua violetă din sufragerie / tăcuți ca niște păpuși suprarealiste); criza profundă a ființei, la nivel identitar (Portret de compozitor? nu ești compozitor / nu ești nici scriitor / trăiești. Am probat o cămașă: mă bag în halatul ponosit / primit de la nașa Teodora acum zece ani / ăsta-i de mine / și e cald / și mi-e bine. Încerc să scriu ceva: mâzgălesc totuși ceva / în genunchi pe burtă / cu capul arzând ca o torță / scriu: și eu am fost un om. E o minune că-n poezie nu trebuie să demonstrezi nimic: doar să afirmi să povestești / ca-n cărțile sfinte / umbli totuși la retorică la stil / trebuie să fii crezut / altfel de ce să mai scrii.  Viața mea pe scurt: am fost / am făcut / am desenat ceva / ce nici nu poate fi gândit); poezia ca salvare, poezia ca inutilitate în iureșul vieții, poezia ca alegere – în dublu sens; prin prisma angoasei ce deconstruiește esențele sufletului, poezia este văzută ca o alegere greșită (Azi nu scrii poezie: la urma urmelor se poate trăi și fără poezie / nu fără fasole scăzută. Când o fi să fie: io ți-am zis să lași dracu poezia / că ai familie de întreținut. Fericiți cei ce aleg bine: am ales fotografiile în sepia / din care azi au rămas doar ramele / în care-ar sta bine niște marine / fericiți cei ce aleg bine); contemplația banalului, a prozaicului – contemplație ce maschează stângaci o profundă angoasă, apropiată disoluției și absenței (Plouă: au și ele probleme cu oasele / cum am și eu / și văru-meu Ian / pe care-l tot pomenesc / și el nu zice nimic. Așa spunea mereu: asta-i doar o casă / ăsta-i doar un cal / ăștia-s doar niște bani / ca și cum toate astea / nici n-ar fi contat / ca și cum ar fi știut el / ce-i dincolo și cum trebuie să trăiești / așa și-a trecut și tinerețea zicând / asta-i doar o nenorocită de viață / așa a și murit. Un dublu curcubeu încrucișat: de la rubrica Meteo afli / cel mai mult despre / lipsa de mister a lumii).

În acest spațiu-timp poetic disolutiv există personaje – poate de aceea îmi este și mie ușor să povestesc. Marta este mereu plecată undeva (dincolo…); Marilena își pune capăt zilelor, vărul Ian are probleme cu oasele; Mini, florile și păsările sunt îngerii acestor poeme, promisiuni ale speranței și purității. Alături de acestea, cuvintele însele au o deosebită forță plastică (potențată de faptul că autorul este, în același timp, muzician și pictor). Cuvintele ce slujesc transpunerii imaginației poetului în pagină se organizează cel mai adesea muzical, adică riguros (nimic nu este gratuit sau întâmplător). Este un limbaj esențial, ca orice alt limbaj poetic, care încorporează noțiuni pure (și de aceea greu de definit ori… de povestit) în sens platonician. Poezia sa gravitează în jurul temei morții și a absenței, iar limbajul sau este cu atât mai mult un limbaj al absenței. Valorile pozitive și negative, imaginile ce reflectă banalul și prozaicul, unele ce se apropie chiar de estetica urâtului (fără a o atinge, însă) și asocierile șocante, neobișnuite, anamorfozele (O balenă eșuată pe un câmp de maci: Dar mă intrigă macii / e doar butaforie? / e doar soare distilat în creuzetele nopții? Submarinul galben era mai mult roz: așa se scrie istoria / culorile se scurg / se preling se amestecă / viermuiesc precum șerpii ghiftuiți cu păsări / cel mai adesea cântătoare) au ca scop subminarea frumosului convențional și configurarea unei lumi poetice cu totul particulare. Cum spunea Valery, „toate obiectele posibile ale lumii obișnuite, externă sau interioară, evenimentele, sentimentele și actele se află deodată într-o relație imposibil de definit, dar miraculos de adecvată[4].”

Despre muzicalitatea nobilă a acestei poezii se cuvine un cuvânt. Tonurile sale sunt rafinate în cel mai înalt grad; citarea exemplelor nu ar face decât să văduvească cititorul de bucuria propriilor descoperiri. Asocierile, plastice nu în sens pictural de această dată, ci în sens muzical, reflectă o gândire poetică în care muzicalul are un rol central, este instrumentul care configurează limbajul. Nuanțele corespund semitonurilor muzicale (ba chiar, îmi permit a observa, fragmentărilor mai mici decât atât, sferturilor de ton), ca în volutele cromatice wagneriene. Poezia acestui volum este ea însăși stare muzicală, statornicită într-un mod evocator vag în mod intenționat, indeterminat și ambiguu; aceasta este pentru că muzica este, prin ea însăși, expresie nemijlocită a interiorității, lipsită de orice sens imitativ. Succesiunea muzicală a ideilor poetice este subordonată cursului emoțiilor despre care am vorbit și are, astfel, un caracter imprevizibil.

De ce această opțiune a poetului spre o muzicalizare a limbajului? Pentru a trasa în linii mai clare acea temă centrală a morții și absenței (asta dacă lucrurile care nu sunt mai pot avea contur). Imaginea poetică este un element al limbajului ca mijloc de schimb în sens lingvistic (transfer al mesajului de la autor la cititor); plasticitatea de orice tip este un semn al prezenței, al realului, chiar al arbitrarului (hazardului?); doar absența este muzicală.

„Aproape nimeni nu mai citește poezie,” îmi mărturisea recent Valentin Petculescu – una dintre marile sale mâhniri, și nu numai ale sale. De asemenea, aproape nimeni nu mai merge la concertele de muzică contemporană. Este ceva ce poeții sau muzicienii fac greșit? – îmi pun această întrebare la finalul acestei povestiri despre poezie. Cum Matei Călinescu spunea de asemenea – el însuși un căutător al răspunsului la această întrebare – nu. Nu e ceva ce artiștii fac în mod eronat – atâta timp cât actul de creație este unul autentic, cum subliniam și la început. Poezia și muzica au un public restrâns azi – care tinde, chiar, să se limiteze la poeții și compozitorii înșiși dar motivul nu trebuie căutat în căile de evoluție pe care s-a angajat arta modernă.[5] Într-o proporție mult mai mare a contribuit la acest fapt apariția așa-numitei societăți de consum; publicul nu mai are timp – sau gust – pentru poezie și muzica nobilă. De aceea, cartea de poeme a lui Valentin Petculescu – și multe alte frumoase cărți ale altor autori ce mi-au pricinuit bucurie – sunt critici directe și proteste ale spiritului împotriva falselor valori. Consumația, nota Matei Călinescu, e modul cel mai frenetic al lui a avea. Nimic mai opus lui decât, oricât de indirect, modul de a fi al poeziei[6].

Îi mulțumesc poetului Valentin Petculescu pentru că mi-a oferit posibilitatea de a adăuga o nouă, dragă mie povestire – aceste gânduri – la volumul pe care-l port în suflet și care, dacă ar avea un titlu, s-ar numi – poate – Despre ceea ce contează.

 

Veronica Anghelescu

[1] Beauty of whatever kind, in its supreme development, invariably excites the sensitive soul to tears. Melancholy is thus the most legitimate of all the poetical tones (Edgar Allan Poe, Filosofia compoziției, volumul Principiul poetic, trad. de Mira Stănculescu, prefață de Matei Călinescu, Ed. Univers, Buc., 1971)

[2] Titlurile poeziilor sunt marcate prin caractere italice

[3] Expresia îi aparține lui Matei Călinescu, în Conceptul modern de poezie, Editura Paralela 45, 2002.

[4] Paul Valéry, Poesie et pensée abstraite în Oeuvres, vol. 1, p. 1320

[5] Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie, op. cit. p. 226

[6] Ibidem, p. 226

O povestire la plecarea lui Nicolae Teodoreanu

27971676_1574743322563131_7753927858924825395_nVestea plecării lui Nicolae Teodoreanu dintre noi m-a străfulgerat. Am fost atât de surprinsă, de îndurerată și de șocată de această pierdere neașteptată, încât – vreme de multe săptămâni – nu am putut scrie un rând – și s-ar fi cuvenit, căci mi-a fost mentor, apropiat colaborator și drag prieten.

Prea mulți oameni buni s-au stins în ultimul timp – și înainte de vreme. E drept, cum se spune, că oricine poate pleca în orice clipă; totuși, este în firea lucrurilor să simțim revoltă și durere. “Tu știi c-așa e dat; tot ce trăiește va muri, trecând prin viață în vecie,” spunea Shakespeare; dar vremea sa nu era acum.

Îmi amintesc că am aflat de pe Facebook, la câteva ore după ce s-a întâmplat – căci astfel de vești circulă fulgerător. Nu pot crede că este adevărat, spunea cineva. Am pierdut doi oameni buni, atât de repede, prea curând. Se referea la Nicolae Teodoreanu și la prietenul său și al nostru – a cărui dispariție subită de asemenea mi-a lăsat răni adânci – Liviu Dănceanu.

Nu vreau să scriu un In Memoriam; vreau să vă povestesc despre acest om bun, discret, modest, talentat, cu suflet cald și inteligență sclipitoare, mereu gata să ajute și să împărtășească, acest om cinstit, muncitor și înzestrat cu multe daruri ale spiritului pe care le-am admirat cu toții. Povestea lui, prin ochii mei.

Auzisem deseori lucrări semnate de Nicolae Teodoreanu, incluse în programele de muzică contemporană la care obișnuiam să merg acum câțiva ani. Erau lucruri minunat de frumoase, altfel decât auzeai în mod obișnuit, melodioase, fără acele asperități contrastante ce sunt specifice ethosului contemporan. Erau piese pe care le reascultam cu plăcere, bucurie și curiozitate. Mi-aș fi dorit să știu mai multe despre omul din spatele partiturilor, dar acest om, mereu modest, nu se lăsa văzut ușor. Auzisem că este un foarte bun cunoscător al folclorului și al muzicii bizantine și că își găsește deseori surse de inspirație în aceste două zone, cum aveam să constat și eu ulterior, având ocazia fericită de a-i aprofunda creația.

L-am cunoscut, în fine, cu ocazia primei audiții a unei lucrări vocal-camerale, prezentată la Sala Radio în cadrul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, în 2011, la București. Lucrarea se numea Imnele iernii. Cântări la Naşterea Domnului, pentru cor, soliști și orchestră de cameră – o muzică ireal de frumoasă, ce m-a făcut să mă cutremur, cu toate că nu împărtășeam aceeași practică spirituală. Cu adevărat, am realizat atunci, muzica transcende orice bariere și are capacitatea de a traduce simțiri din cele mai diferite astfel încât ele să fie împărtășite de oameni ce nu merg, poate, pe același drum spiritual. Inima mea s-a umplut de imnele Sfântului Efrem, așezate pe note blânde, răscolitoare. Ascultai și brusc, ți se făcea dor de acasă, acel acasă al sufletului unde te regăsești și te odihnești ca niciunde altundeva.

Imnele iernii. Ce frumusețe pură! Cu acea ocazie, am avut bucuria și privilegiul de a-l cunoaște și pe compozitor. Cum înregistram și documentam lucrări de muzică contemporană în mod extensiv în acea perioadă, pentru Revista No14 Plus Minus pe care o conduceam, colaborarea noastră s-a înfiripat în mod firesc. Am discutat despre muzică, despre Ștefan Niculescu față de care împărtășeam aceeași smerită adorație, despre Imnele iernii mai ales, despre cum fusese alcătuită acea minunată creație. Am avut satisfacția de a primi partitura și de a putea reasculta și descoperi toate frumusețile ascunse ce-mi scăpaseră la prima audiție și să retrăiesc acea stare de bine ce mă învăluise la concert. Am elaborat o analiză a Imnelor iernii, drept lucrare de absolvență a cursului de Muzică Bizantină, unde studiasem sub îndrumarea profesorului Nicolae Gheorghiță. Acesta din urmă, cu multă răbdare și aplicație, mă învățase notele psaltice și modurile bizantine, astfel încât, cu ocazia respectivei analize, înțelesesem încă și mai bine cum construise compozitorul minunatele sale imne.

Dar despre Imnele iernii și cum au fost ele înfăptuite voi mai vorbi în finalul acestei povestiri.

Colaboram deja pentru diferite articole și deseori discutam lucrări și ipoteze, când – în cadrul programului meu de studii de masterat pe care îl urmam la Universitatea Națională de Muzică din București, am descoperit cu bucurie neașteptată că Nicolae Teodoreanu era unul dintre profesorii titulari ai unui curs la care urma să particip. M-am bucurat foarte mult.

Am studiat muzică electronică și multimedia timp de două semestre și a fost printre cele mai utile și mai importante lucruri pe care le-am învățat acolo. Ne învăța ceva foarte practic: programe de editare muzicală, indispensabile oricărui compozitor de azi. Nu știam absolut nimic despre respectivele programe, WaveLab și Cubase, atunci când am început acest curs, dar – până la sfârșit, am reușit să elaborez proiecte ample sub îndrumarea sa, astfel că nu am regretat nicio clipă vreuna dintre numeroasele clipe în care am stat aplecată asupra laptopului, învățând să deformez, alterez, reformez sunete, astfel încât să sune nou și proaspăt. Mie nu îmi plăceau „efectele” realizate pe instrumente live, modurile diverse de a cânta cu spatele arcușului, sau de a prepara pianul, sau de a înmuia instrumentele de percuție în apă; dar îmi plăcea muzica electronică, iar când am reușit să-i înțeleg potențialitățile și să văd efectiv cum se face, o întreagă lume necunoscută și-a deschis porțile în fața mea, iar acest lucru i-l datorez lui Nicolae Teodoreanu – pentru modus operandi, deoarece baza teoretică o acumulasem deja de la un alt mare profesor și cunoscător al muzicii electronice, Octavian Nemescu.

Cursurile cu Nicolae Teodoreanu aveau aspectul unui atelier. Nu că nu ar fi fost un profesor strict; era! Iar dacă nu îți făceai temele, erai, de bună seamă, certat. Dar întâlnirile de lucru erau destinse și pline de bună dispoziție, abia le așteptam cu toții – pentru că aici cream cu adevărat ceva, cu toții – eram cu toții compozitori, chiar și colegii de la pedagogie – toți trebuia să elaborăm o lucrare originală, fie ea oricât de scurtă. Trebuia să încercăm, pentru a dovedi că stăpânim aplicațiile – și, în final, toți am fost bucuroși peste măsură să ne ascultăm unul altuia creațiile în cadrul micului concert care a reprezentat absolvența noastră de curs.

Avea o răbdare infinită, așa cum orice mare profesor are. Îmi amintesc cum a stat treizeci de minute lângă un coleg ce lipsise la primele cursuri și nu deținea noțiunile introductive, pentru a-l pune în temă și a-l ajuta să ajungă la același nivel cu noi.

La sfârșit de curs, multe mici lucruri minunate au îmbogățit prietenia noastră ce se închegase. Aflu cu surprindere despre o extraordinară coincidență! Colega mea din dreapta de la corul de biserică în care cântam – Nadia – era însăși mătușa sa. M-am bucurat enorm, căci doamna Nadia îmi era dragă cu mult înainte de a afla de înrudirea lor – și împreună ne-am mirat despre cât de mică este lumea. Cu adevărat astfel!

Dar iată că povestirea merge înainte și poate s-ar fi cuvenit să ofer câteva date biografice despre omul, artistul Nicolae Teodoreanu, căci activitatea sa creativă și științifică reprezintă, pentru mine, un model de inspirație.

03031649-1369466374Nicolae Teodoreanu s-a născut în Bucureşti la data de 26 iunie 1962. A absolvit secția de compoziție clasică la Universitatea Națională de Muzică din Bucureşti în 1986, unde a studiat, printre alții, cu Aurel Stroe, Anatol Vieru şi Ștefan Niculescu. Cu Aurel Stroe a lucrat timp de trei ani (1982-1985), alături de colegii săi, Ioan Dobrinescu și Ioana Glodeanu – care, mai târziu, avea să-i devină soție. Când Aurel Stroe a părăsit țara, a fost repartizat la clasa lui Anatol Vieru, care i-a oferit o altă perspectivă asupra creației componistice. De la Ștefan Niculescu mărturisea[1] că a învățat să lucreze aplicat, într-un ritm constant și extrem de aplicat, lucrând, refăcând și modificând un pasaj muzical până când devenea de neatins – adică, în ochii creatorului său, perfect.

Cu Ștefan Niculescu a studiat forme, fiind profund marcat de remarcabilul talent pedagogic – care, cred eu, l-a inspirat să devină, la rândul său, un excelent pedagog. Cursul de forme s-a prelungit cu întâlniri la Vacanțele muzicale de la Piatra Neamț și cu întâlniri private acasă la Ștefan Niculescu, unde se analizau lucrări contemporane, iar vizitatorii-studenți erau invitați să-și expună și dezbată propriile idei despre creație. Muzica secolului XX era, desigur, în centrul atenției.

A obținut Doctoratul la Academia de Muzică din Cluj-Napoca în anul 2002, după elaborarea unei teze ce are drept subiect sisteme intonaționale din folclorul muzical românesc din Bihor. Din 1990, a lucrat ca etnomuzicolog cercetător la Institutul Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi profesor asociat la Universitatea de Muzică din Bucureşti (până în 2009 şi Brașov). A fost membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR) şi al Societății Internaționale de Muzică Contemporană (SIMC). A beneficiat de mai multe burse de compoziție şi cercetare muzicală din Germania (DAAD in Berlin, unde a studiat cu Paul-Heinz Dittrich, Dieter Schnebel şi Walter Zimmermann, şi RHEIN-NEKAR-KREIS, în calitate de compozitor în rezidență în Dilsberg), Austria (HERDER în Viena, nominalizat de Ștefan Niculescu, ocazie cu care a studiat cu Dieter Kaufmann muzica electroacustică) şi România (New Europe College şi MIDAS – bursă post-doctorală oferită de Universitatea de Muzică din Bucureşti). A primit Premiul „George Enescu” al Academiei Române (2006), premii ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (2011 şi 2014) şi o mențiune la concursul „Carl-Maria-von-Weber” din Dresda (1991).

f. Photo N. Teodoreanu.jpgA compus piese camerale, vocale şi instrumentale, lucrări simfonice, electronice, o operă de cameră, un oratoriu, interpretate, publicate şi înregistrate pe CD în România, Germania, Franța, Austria. Ca etnomuzicolog, este autor şi coautor al mai multor volume științifice, a ținut numeroase comunicări şi a publicat diverse articole în revistele de specialitate.

Componistica şi cercetarea sa etnomuzicologică reprezintă o încercare de sondare şi reevaluare a fundamentelor psiho-culturale ale muzicii, abordate atât la nivel muzical-stilistic şi cât şi la cel fizico-acustic. O atenție deosebită a fost acordată sunetul muzical şi proprietăților sale expresive. În lucrul cu materialul muzical, apelează adesea la metodele algoritmice şi informatizate, atât în lucrările instrumentale, cât şi în cele electronice. Preocupări recente includ fuziunea dintre tehnicile şi gramatica muzicii savante a Europei, şi elemente de limbaj preluate din studiul muzicilor tradiționale, cum ar fi muzica bizantină, dar şi altele.

Vocea este un element caracteristic al creației sale. A compus numeroase lucrări pentru voce / cor / soliști și diferite combinații instrumentale. O astfel de lucrare este Lamnicu plamnicu piscopalnicu, o piesă pentru cor de copii și ansamblu instrumental, al cărei titlu derivă dintr-un vers folcloric. Piesa reflectă preocuparea sa constantă pentru folclorul copiilor, asupra căruia s-a aplecat cu stăruință ani de-a rândul, efectuând o sistematizare a acestuia. Experiența lucrului la acest proiect a avut efect, cum era firesc, în diferite lucrări muzicale, printre care și aceasta. Am fost prezentă la prima ei audiție, în cadrul SIMN.

lamnicu

Fotografie realizată în timpul primei audiții a piesei Lamnicu plamnicu piscopalnicu

Despre propria estetică componistică, Nicolae Teodoreanu afirma, în interviul citat, următoarele: Am pornit adesea de la un reper sonor preexistent, preluat din folclor, din muzicile extraeuropene, din muzica naturii şi chiar din „muzica” corpului uman, așa cum a fost captată în anumite investigații clinice (ultimele, mai ales în piesele electronice). Alteori am plecat de la muzica interioară a unui text poetic, în acele lucrări vocale scrise pe versurile unor poeți extrem de „muzicali”, precum Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, sau Daniel Turcea, alteori de la muzicalitatea expresă a vorbirii, din linia melodică deseori inconștientă pe care o „cântăm” atunci când vorbim; am făcut niște analize acustice în domeniul ăsta (publicate în Revista de Folclor) şi lucrurile observate acolo au devenit „materie primă” pentru mai multe piese vocale sau vocal-instrumentale scrise la Berlin. Nu în ultimul rând am câteva piese legate de muzica bizantină. Am încercat să aduc împreună două muzici „incomensurabile”, cum ar zice Stroe: muzica bizantină şi muzica europeană cultă. Aici intră Variaţiuni-Varis, compusă pentru protopsalt şi ansamblu instrumental, în care stima solistului este scrisă în notație neumatică; este o piesă Revista MUZICA Nr. 6 / 2017 18 destinată protopsaltului Patriarhiei, Mihail Bucă, şi ansamblului Archaeus. S-a cântat de vreo două ori în țară şi odată la Köln. Este o compoziție dificilă, care cere celor două „partide” să facă drumul una către alta. Tot pe linia asta am mai avut o încercare similară cu piesa Nunta, pe versurile lui Daniel Turcea, în care am avut patru psalți cu știmă în notație bizantină şi un ansamblu de patru instrumente. Recunosc că am „forțat nota” şi de data asta, căci psalților le-am cerut să cânte polifonic, într-o polifonie de tip organum, neobișnuită pentru ei, iar pe instrumentiști, inclusiv pe clavecinist, pe prietenul meu Dan Racoveanu, i-am pus să cânte microtoniile muzicii bizantine[2].

Pentru că vorbim despre creația componistică a lui Nicolae Teodoreanu, aș vrea, în cele ce urmează, să vă prezint mai detaliat câteva aspecte ale Imnelor iernii – dintre toate lucrările sale, cea care mi-a rămas cel mai adânc întipărită în suflet. Merită cu prisosință să îi dedicăm câteva pagini.

Lucrarea, intitulată Imnele iernii. Cântări la Naşterea Domnului, are următoarea formulă instrumentală: lemne, alămuri, percuție (vibrafon şi campane), orgă şi pian, trei soliști (soprană înaltă, mezzo-soprană, bas) şi grup vocal (4 din fiecare partidă corală). Lucrarea este întemeiată pe Madrashele Sfântului Efrem Sirul – Imnele Nașterii şi Arătării Domnului – omilii în versuri cu strofe şi refren. „Madrashele” reprezintă echivalentul sirian al ebraicului „midrashim” care se traduce prin „învățături” – acestea erau predici în versuri şi strofe cu valori variabile, cântate de cor sau de un solist după melodii indicate de manuscrise în fruntea lor – şi care fixau, în acelaşi timp, o structură prozodică precisă; după executarea fiecărei strofe, comunitatea intervenea cu un refren[3].

Aceste Madrashe ale lui Efren Sirul şi-au avut un corespondent în prima imnografie bizantină în kontakia – gen ilustrat de Roman Melodul (d. 560), tot sirian de origine. Madrashele Nașterii şi Arătării Domnului celebrează misterul hristologic al întrupării şi al întregii Economii a mântuirii cu un accent deosebit pus pe mariologie. Efrem Sirul este un poet creștin fabulos şi fascinant, unul dintre cei mai profunzi teologi ai tradiției creștine.

Lucrarea este structurată în cinci secțiuni, unele dintre ele având câte patru sau trei subsecțiuni: Preludiu, apoi câte un pachet întreg pentru fiecare solist: recitativ, arie, coral, interludiu, cu excepția sopranei, care intervine ultima; aici interludiul este plasat înaintea coralului, care devine parte distinctivă, respectiv devine finalul piesei.

Secțiunea 1 este reprezentată de Prolog: în prim plan se află corzile, clopotele şi pianul (care este utilizat tot ca instrument de percuție, cu blocuri acordice ce sugerează clopotele). Este prezentat materialul modal care va fi unitar pe tot parcursul piesei, utilizându-se tronsoane din mod în diferitele secțiuni şi subsecțiuni. Doar în secțiunile intonate de grupul coral vor interveni modulații care alterează structura modului inițial. Modul este construit din secunde mici, mari şi mărite, ceea ce potențează sonoritatea bizantină. Această scară sonoră nonoctaviantă, în varianta cu mi natural, reprezintă o excepție a glasului I, care este un glas diatonic, variantă în care sol este bemolizat, dându-i o sonoritate aparte, dar expresivă. Sol bemol nu apare în scara de bază a glasului I ci este menționat pe parcurs în piese, prin ftorale (ca alterații accidentale). Interesant este că, dacă se adaugă mi bemol (în varianta fără sol bemol), noua formulă obținută se suprapune exact peste glasul II.

Corzile intonează frânturi de melodie în diviziuni excepționale şi cu salturi mari, dar deseori în octave paralele, iar pe acest fundal sonor se insinuează sunetul solemn şi cald al clopotelor.

Secțiunea a doua este constituită din patru subsecțiuni, astfel: Subsecțiunea 2.1, Roada iernii, este un recitativ cu acompaniament de orgă, pentru bas solo. Textul, de o mare poeticitate, bogat în metafore liturgice, vorbește despre Nașterea Domnului asemenea unei semințe: „În luna lui Kanon, care ascunde sămânța în pământ, a țâșnit din pântec Vlăstarul vieții (…) În luna lui Kanon ne-a răsărit o zi fără sfârșit (…)”. Orga acompaniază printr-un acord ce evoluează de la trei sunete (fa – sol b – la) la un cluster de șapte sunete – în registrul grav – cluster care reprezintă organizarea verticală a modului prezentat inițial în cadrul secțiunii 1. Subsecțiunea 2.2 – Cântarea iernii – este o arie pentru bas cu acompaniament de suflători de lemn şi alamă, în „consonanță” cu registrația blândă, caldă, a orgii din subsecțiunea anterioară, registrație Flutes 8, sugerată de compozitor şi care se menține neschimbată până la sfârșitul lucrării. Aici, melodia este construită doar prin intermediul a cinci sunete (la – si b – re – mi b – fa, în care doar sunetul mi b este străin de materialul modal prezentat până acum), cu salturi de cvarte şi cvinte perfecte, ceea ce îi conferă o solemnitate liturgică. „Mărturisesc întâia Ta naștere din Tatăl ascunsă de toate făpturile (…)”. Subsecțiunea 2.3 – corală cu acompaniament de suflători de lemn – se intitulează Lauda Glasului întrupat şi constituie refrenul lucrării, ea apărând şi în cadrul celorlalte secțiuni mari ce se succed în continuare, în diverse ipostaze variaționale. Vocile evoluează pe grupuri sau separat; melodia, în cel mai pur stil bizantin, cu formule ritmice provenind din troparele de strană, este ipostaziată fie la una din voci, în timp ce isonul este intonat de bas sau sopran, fie la câte două sau trei voci în octave paralele, decurgând de aici un puternic ethos arhaic, amintind de organum. Melodia este constituită din intervale mici, uşor de intonat, iar secunda mărită apare constant: „Laudă Celui ce a venit la noi prin întâiul Său Născut!”. Foarte rar apar formule ritmice diferite la partidele corale, toată subsecțiunea evoluând mai degrabă izoritmic şi foarte puțin eterofonic. Secțiunea a doua se încheie cu un Interludiu instrumental (2.4) cu elemente din Prolog.

Secțiunea a treia este destinată mezzo-sopranei. Debutează, simetric cu secțiunea a doua, printr-un recitativ recto-tono cu acompaniament de orgă. Această subsecțiune, 3.1, este intitulată Lumina nopții. Armonia este construită pe bază de acorduri de cvartă perfectă, cu aceeași sonoritate blândă şi luminoasă ce se obține prin registrația Flute a orgii. Acordul de cvarte evoluează spre acelaşi cluster cromatic ce însumează toate elementele modului, pentru a reveni în finalul subsecțiunii la acordul de cvarte. Aşadar, rarefiere – densificare – rarefiere. „Voi însă să vegheați ca niște luminători în această noapte luminoasă, care, chiar dacă e neagră, puterea ei strălucește (…) Aceasta e noaptea împăcării; nimeni încruntat şi întunecat să nu fie în ea  (…) Aceasta e noaptea Celui Blând; nimeni să nu fie amar şi aprig în ea! În această noapte a Celui Smerit nimeni să nu fie trufaș şi mândru!”. Splendide metafore, printre cele mai frumoase din întreaga lirică universală. Subsecțiunea 3.2 – Cântarea grăuntelui – este o arie pentru mezzo-soprană, a cărei melodie este construită pe cinci note, ca şi aria anterioară a basului solist (mi b – da – sol b la – si b) dar, ca intervalică, diferă radical, fiind preponderente intervalele mărite. „Şi ca un grăunte din grădina noastră şi ca o rază mică pentru ochiul nostru, a răsărit, s-a întins şi  a umplut lumea.” Urmează Refrenul (3.3. – Laudă glasului întrupat) cu mici variații faţă de precedenta apariție în cadrul discursului componistic. Melodia este uşor polifonizată, vocile evoluează tot în octave paralele dar centrul sonor se mută pe sunetul Re iar multe dintre intrările vocilor se realizează în stretto. Secțiunea a treia se încheie cu un interludiu orchestral, corzile intonând frânturi de melodie din Preludiu, pe baza Do.

Secțiunea a IV-a are trei subsecțiuni. Cea dintâi, 4.1, se intitulează Darul cerșetorului – şi este un recitativ pentru soprană înaltă. Este pus în valoare registrul acut, strălucitor, al sopranei, acompaniat de aceleași sonorități blânde ale orgii, armonia evoluând în aceeași manieră ca şi în modulele anterioare: un acord inițial, a (la – do – re – mi b – fa) devine cluster cromatic, b, pentru a reveni la acordul a. „A prefăcut apa în vin ca un Făcător; dar a băut din ea ca un sărman. Dintru ale Sale au făgăduit să-I dea toţi cei ce I-au dat; din comoara Lui au pus pe masa Lui.” Punctul culminant al lucrării este reprezentat de subsecțiunea 4.2, Cântarea Mariei, arie pentru soprană cu acompaniament de flaute, treptat insinuându-se şi celelalte lemne alături de vibrafon. Flautele intonează o figurație armonică din doar două note, asemănătoare unui tril blând, cu repetiții ale aceluiași sunet ce amintesc de bisbigliando. Structura modală este surprinzătoare: sunetele se succed în secunde şi terțe mici (interval enarmonic cu secunda mărită): re – fa – fa # – la – la # – do – do # – mi. Melodia este strălucitoare şi pregnantă, punând în valoare textul de o frumusețe inefabilă: „Fiul Celui Ceresc a venit şi S-a sălășluit întru mine şi eu m-am făcut mama Lui. Şi așa cum eu L-am născut printr-o altă naștere, tot așa şi El m-a născut printr-o a doua naștere. El a îmbrăcat trupul, haina maicii Sale, iar eu am îmbrăcat slava Lui.” Secțiunea se încheie cu un interludiu de tutti orchestral ce evoluează spre Do grav.

Finalul lucrării este reprezentat de secțiunea a cincea, Laudă Glasului întrupat – în fapt, refrenul augmentat prin procedee variaționale şi formale. Este utilizat tot aparatul orchestral, cei trei soliști interpretează un terțet, acompaniați de cor. Materialul modal este cel inițial, soliștii şi corul evoluează responsorial, iar din punct de vedere sintactic discursul muzical este puternic polifonizat. Pentru intervențiile soliștilor, compozitorul reia ideile de construcție melodică din secțiunile dedicate fiecăruia: basul cântă o melodie realizată din salturi intervalice de cvarte perfecte; mezzosoprana – intervale disonante, cvartă mărită sau chiar septimă mare; soprana – melodie diatonică, luminoasă. Corul intonează aceeași melodie din celelalte apariții ale refrenului, cu modulații la secundă mică, întărite prin ison, cu un efect pregnant în plan psihologic.

Ultimele măsuri încheie simetric lucrarea amintind ideile din prolog: corzile readuc în memorie tema din Preludiu, se insinuează campanele şi pianul sugerând tot clopote, instrumentele se sincronizează în izoritmie, în fortissimo, ca într-un strigăt de bucurie ce încununează imnele Sfântului Efrem Sirul şi care au constituit miezul cald al acestei modeste analize.

În ultima vreme, lucram împreună la web-site-ul său de compozitor. Ne aflam cu lucrul în faza finală, începusem să adăugăm lucrări muzicale. Alesese un header pentru site – un fragment dintr-unul din manuscrisele sale, arăta excepțional, îngrijit și delicat. Voia ca site-ul să fie perfect din toate punctele de vedere, și de aceea lăsasem pentru la final maparea domeniului pe care-l cumpărase. Și atunci s-a întâmplat tragedia ce l-a luat pe bunul nostru prieten dintre noi, lăsându-ne mai triști, mai săraci, mai pustii. Nu pot să nu îmi amintesc de credința sa profundă, ce-mi făcea chiar și mie bine, și de aceea îmi spun cu nădejde că se află în cel mai înalt cor al îngerilor, de unde privește spre noi cu bunăvoință și căldură, așa cum a fost și când se afla aici. Faptul că există un aici și un acolo este ceea ce ne face să ne cutremurăm în astfel de momente și să ne amintim că plecarea… dincolo poate să se întâmple pe neașteptate, subit și cutremurător. Să ne amintim – și să fim mai buni și mai iubitori cu prietenii noștri. Timpul este neiertător.

Veronica Anghelescu

 

Alte lecturi recomandate:

Andra Apostu: Interviu cu Nicolae Teodoreanu

http://www.ucmr.org.ro/Texte/RV-6-2017-1-AApostu-De-vorba-cu-NT.pdf

Nicolae Teodoreanu despre Ștefan Niculescu. Text inedit

https://no14plusminus.ro/2012/02/10/stefan-niculescu-dialog-despre-creatia-muzicala/

 

 

 

Nicolae Teodoreanu

Listă de lucrări

Creaţia muzicală

 

Muzică de scenă şi vocal-simfonică

Corabia, mini-operă de cameră pe texte extrase din Biblie, Der tanzende Tod, Des Knaben Wunderhorn, 1996;

Imnele iernii. Cântări la Naşterea Domnului pentru soprană, mezzo-soprană, bas, grup coral mixt şi orchestră de cameră, 2011;

 

Muzică simfonică

Noaptea de cremene, cantată pentru mezzo-soprană şi orchestră de cameră pe versuri Vasile Voiculescu, 1986;

Poem pentru orchestră mare, 1989;

Concert pentru violă şi orchestră, 1991-92;

Vârstele timpului pentru orchestră mare, 1993;

Concert pentru vioară şi orchestră de coarde, 1995;

 

Muzică de cameră

Dialoguri pentru flaut şi oboi, 1983;

Sonata pentru violoncel şi pian, 1984;

Crinişte, pentru trompetă, corn, trombon, 1987;

Quartet de coarde, 1989;

Recitativo secco e basso continuo pentru trompetă şi contrabas, 1995, Viena;

HeteroFonie pentru trei blockflöte alto, 1995;

Strigare de biruință pentru vioară solo, 1999;

Murmur pentru saxofon sopran/sopranino/bariton, viola şi pian, 2011; cu versiune pentru flaut in do/piccolo/flaut bas, pian şi percuţie, 2014;

Noison pentru flaut in do, pian şi percuţie, 2014;

Muguri şi flori pentru două viole, 2016.

 

Muzică vocală

Lacrima şi Raza, 4 lieduri pentru mezzo-soprană şi pian pe versuri Lucian Blaga, 1988;

Anastasia pentru mezzo-soprană şi 5 instrumente pe versuri de Daniel Turcea, 1992;

Strigare pentru 8 voci soliste, după Psalmul 101, 1995;

Sicut in caelo et in terra pentru 8 voci soliste şi percuție, după Plângerile lui Ieremia, 1999;

Cântarea nopții pentru soprană, flaut şi harpă pe versuri de Daniel Turcea, 2002;

Variaţiuni-Varis pentru Bariton (Psalt) şi ansamblu instrumental, 2007;

Lamnicu, plamnicu piscopalnicu pentru cor de copii şi percuție, 2012;

Nunta pentru 4 voci psaltice, vioară, violă, clarinet în si b (şi cl. bas), clavecin pe versuri de Daniel Turcea, 2013;

Privighetoarea pentru soprană şi pian pe versuri de Ignatie Grecu, 2015.

Flăcări și Cântec sub stele  pentru soprană și pian

 

Muzică corală

Cu colțul inimii pentru cor mixt, pe versuri de Nichita Stănescu, 1984;

Despre țara de unde venim pentru cor mixt pe versuri de Ana Blandiana, 1985;

Colindă pentru cor mixt pe versuri de Lucian Blaga, 1987;

Naşterea Ta pentru 12 voci egale, 1988;

Belșug pentru cor mixt pe versuri de Lucian Blaga, 1992

Cântecul bradului pentru cor mixt pe versuri de Lucian Blaga, 1993;

 

Ceremonial pentru cor mixt pe versuri din psalmi şi populare, 1994;

Gloria Patri. Omaggio a Liviu Glodeanu pentru cor mixt, 2015.

 

Muzică electronică

Prima pentru tape, 1996;

Cuvântul pentru tape, 1998;

Hău Zăbavă pentru tape, 2005;

Fântâna tinereții, pentru flaut, violoncel şi live electronic, 2010;

Zumzet pentru mediu electronic (8 canale / stereo);

Greieri şi clopote pentru mediu electronic, 2015.

 

Muzică de film

În spatele istoriei, film documentar, regia: Iulian Capsali, 2007.

 

Lucrări cu caracter didactic

Piesă pentru trompetă şi orchestră de coarde, 1987;

Două legende pentru orchestră de coarde, 1987;

Mozaicul pentru pian la patru mâini, 1993;

Dominante pentru trombon solo, 2011.

Playlist

*

*

*

*

*

[1] http://www.ucmr.org.ro/Texte/RV-6-2017-1-AApostu-De-vorba-cu-NT.pdf, p. 14

[2] Ibidem, p. 17-18

[3] Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, Editura Deisis, Sibiu, 2010, prezentare de Diac. Ioan I. Ică jr., p. 6-7

The People of CGS Romania

20180223_072344The years I spent at CGS Romania were among the happiest of my life, career-related. As many young people, I had had numerous jobs and went to University at the same time; jobs which were big or small, interesting or boring…  With CGS, things were very different.

I had just graduated the National University of Music in Bucharest and the only things I knew how to do were to compose music and play the clarinet and the piano – therefore, I was not into any of those high-paying skills which get you to land a job that would immediately pay well and get you on the mid-level stages of career quite quickly. I did not know how to be a good manager, or a sales-person, or a marketing agent. I knew some computer-science, because volens-nolens, at the University of Music you get to study electronic music as well, and that involves complicate software and mastering of good technical skills.

I did not want a musical job, for many reasons which were logical for me, as well as personal choices. I wanted a technical job which would allow me to develop the fairly good technical skills (I knew the various versions of Windows, where everything was and what it did, a bit of Linux, the complicated musical tools and even a bit of PhP that I was proud of) – and, at the same time, that would allow my mind to focus solely on music when at home, with no second thought to unfinished projects at work or deadlines or meetings.

But who hires a musician on a computer-science position? No one did, of course, except CGS Romania. They said – look, if you pass the technical test and the language test, you shall be fine, we’ll teach you the rest and we are confident that if you learnt Bach’s compositional technique, you’ll quite surely be able to learn hardware troubleshooting.

Did they say hardware?

I accepted their offer happily and I never, not even once, regretted it. The interview was beautifully conducted by Simona; I got to meet the project manager, Dora, who welcomed me into the team and explained to me that I will be dealing with very delicate computer parts and I must be careful to identify the correct references. I was clueless as to what she was saying, but very soon everything fell into place. I was proud! I was working in a highly prestigious department and that was important and enriching at so many levels.

The training was very thorough and organized – at that time, it was held by Cornel. I will always remember Cornel, one of the calmest persons I ever got the chance to meet. But my best memory from the training was meeting Mihaela, who would be one of my closest co-workers and friends; we worked side by side for 6 years, we got pregnant at the same time, gave birth one month apart and returned from maternity leave altogether. It was beautiful and heart-warming!

20180314_084448The work was hard, but extremely well organized and my mind loved the technical aspects of it, the direct contact with customers, the technical trainings which I underwent with the technical engineers – back then, there was Raluca (to this day I remember her passion for artificial intelligence!) and later on, there was Alexandru – also one of my closest friends to this day, endowed with remarkable intelligence and a healthy passion for martial arts😊; and much later, after having returned from maternity leave, I collaborated with Lucian, who, along with the high proficiency in information technology, also possessed great pedagogical skills and I learnt a lot from him.

Colleagues came and left; but a few people stayed and I believe I was very lucky to be there, because those people who stayed were those in command functions, those who ensured the fluency and smoothness of our work and that is important for a team. When a team replaces its team-leader twice a year of more often, you know there may be a problem there. But in my team, those people stayed for years – and I believe that this is one of the main reasons for which I also stayed. Those reasons have names: Adina (who would later become Project Manager), Simona, Alina (my good Faby) and later on, Ianula. Also, the highest in command and one of the best and kindest people I have known – Cristina, the Project Manager who succeeded Adina She did not lead over “employees” – she coordinated a team of people which were, for her, friends. It mattered a lot. All those wonderful people remained my friends and this is more important than any other accomplishment; each of them made my life richer.

20180329_151424During this 6-year time period, I gave birth to my daughter Irina – just as Mihaela gave birth to Vlad. What a joy to have our children arrive about at the same time! I still remember how we would come to work in the late stages of the pregnancy, how we would take 40-50 calls and nibble on various foods and daydream about the names our children would have. And when Irina arrived, I was humbled by the love everyone showed her! To this day, Irina asks when may we go see Faby and she loves her as if she were her aunt (and nothing would make me happier than Faby to consider Irina her niece!)

Many wonderful things happened all the while. I developed the gift of visualising computers just by hearing their machine type and serial number; I got to solve technical issues that used to scare the hell out of me; I got to conduct complicated “computer surgeries” via phone. I befriended field engineers the face of whom I never saw, but the voice of whom was as familiar to me as that of my father. Bernard! And unavoidably, I became friends with some of the regular customers. Farid!

Colleagues got married, gave birth to children; our family grew larger and sometimes it grew apart, but we continued to nurture our friendships. Adina and my little Irina write letters; Bogdan Whatsapps me interesting bits of information related to old cases I treated (Bogdan is a somewhat unbelievable person and I do not have words to describe this good, hardworking man); Simona’s smile transcends all distances (it is forever engraved in my soul) and I believe her little daughter inherited it; Alex is my gossip genius buddy (did I say how proud I am of him?); Patricia transformed work into a spiritual practice (and she is an inspiration to me, despite having completely different spiritual paths – perhaps that is what brought us together); Faby is my good fairy which knows the deep corners of my soul no one else knows, because she was there in the hardest day of my life – and that cannot be forgotten.

There are many other good people that I love and cherish; it is only the lack of space which prevents me from mentioning every single one of them.

I learned, learned, learned from everyone I could. I learnt much more than technical skills. I learnt soft skills, patience (one needs it when customers call, upset that their computer no longer powers on), meticulosity, consistency and endurance. My soul became richer every day as I walked from home to work on Popovat street and crossed the bridge over Dambovita river. Each day I stopped on that bridge and took a picture, to remind myself that there are things which remain, despite the passage of time. I love the five-floored building; the ladies which did housekeeping; I loved my hyper-early shifts which, at some point, started at 7:30 AM and allowed me to see the sunrise. I love the view over the still-dormant Bucharest, from the 5th floor.

20180329_180849

Unalterable circumstances made me choose another path one day. But if that path crossed my way and I was able to walk on it, it was only because I had worked at CGS. It was where I learnt what it took and if today it says “software engineer” on my badge, it is because the foundation was build there. I will be forever grateful.

Veronica Anghelescu

NCIS New Orleans. Season 1: A Lesson in Coherent Character Construction

NCIS New Orleans

Season 1: A Lesson in Coherent Character Construction

 

vlcsnap-2018-04-01-11h02m36s780I have recently started watching NCIS: New Orleans and, from the first episode of the Season 1, the famous Musician Heal Thyself, I have been overwhelmed by the need to write about this outstanding television series – for more reasons than one (the most important of which being that the series features Scott Bakula, easily one of the most talented actors of present days). NCIS New Orleans is a lesson of how a television series should be done.

There are literarily numberless TV-series for us to choose from; it is absolutely impossible to watch them all and to be able to compare everything with everything. As anyone else, I have my preferences and I tend to watch a rather heterogenous collection of shows, among which, lately, Star Trek, The Resident, NCIS New Orleans, Sherlock. I have seen a variety of construction techniques and, as one does, I tend to focus on the characters which most draw my attention and to see how they are made, how they are being built – not only through the means of the script (which is, in NCIS New Orleans, impeccable) but also through the skilful way in which the actor knows how to express, how to construct (and eventually deconstruct and reconstruct) the image of the character he / she embodies.

NCIS New Orleans features a group of very diverse actors: Scott Bakula as Dwayne Cassius Pride, the NCIS Senior Special Agent; Lucas Black as Christopher LaSalle, NCIS Special Agent, second in command; Zoe McLellan as Meredith Brody; Rob Kerkovich as Sebastian Lund, forensic specialist; C.C.H. Pounder as Loretta Wade, medical examiner (coroner) for NCIS.

NCIS New Orleans is very patient and careful with the hermeneutics of character construction and development. It takes a few good episodes to even get to know these people; the way each actor portraits their character is downright remarkable, because they pay attention to one of the most important thing in television: to detail. To the tiniest of details. Those who watch, and especially those who re-watch – and there are many – observe and rejoice every time a character reacts as an actual human-being they can relate to. Through their extraordinary day-to-day missions and adventures, throughout their ferocious fight for truth and justice, the NCIS New Orleans team members are so very… human. Not super-heroes. People, actual people. Extraordinary People.

Dwayne Cassius Pride, the Senior Special Agent of NCIS New Orleans, is played by Scott Bakula, an actor I have known and studied for years, so I know his modus operandi in depth. The role Dwayne Pride is complex and requires multiple skills, which Scott Bakula possesses to the highest degree. It was remarkable to see him build the role step by step, from the very first episode – Musician Heal Thyself. He comes across as a warm and compassionate federal agent; he conveys orders to the subordinates in his team on a friendly, firm, but not commanding tone – yet, you know he is in charge there. Christopher LaSalle, played by Lucas Black, calls him King. One of the most important values Dwayne Pride tries to inoculate to his group of people is that of responsibility. “We face what we gotta face,” he says. We find out quite soon that he has a room somewhere upstairs, above the main office. “Where you lay your head in this city, defines you,” Pride tells a co-worker. And so, we see that he is defined by his work. For this reason, there are deep implications for the character – because everything revolves around work. Not a job, but a profession to which he is dedicated with everything that he is.

Dwayne Pride is exceptionally well prepared for his profession. He reacts fast, investigates deeply and is very protective of those who need it the most: the vulnerable ones, the children, the young people. We find out soon that he has a daughter of his own, but that he and his wife are on the verge of divorce. Discretion being the key-word, many episodes will until we find out more.

Dwayne Pride’s team is sketched with equally discrete but inciting colours. Christopher LaSalle is disciplined, courteous, friendly and his accent is a pure work of art for which the actor deserves praise. “We are one big family,” Chris says at some point – a very good way of describing the manner in which a team is built and coagulated. Meredith Brody (beautifully played by Zoe McLellan) is an eager learner with a black belt in Aikido, not easily impressed, with a cold demeanour (our intuition already tells us, because of the actress’ skilful portraying, that the respective coldness is only a mask); she wants to keep work and personal life separate; she has a prodigious memory and makes startling associations. An agent Dwayne Pride values.

Sebastian Lund (played by Rob Kerkovich) is another remarkably built character, the development of whom I have studied with great satisfaction. Sebastian works in the forensics laboratory, a genius for all it takes, reminding me of Sherlock Holmes with his passion for truth and eye for detail, as well as for the dexterity with which he uses to tools of chemistry and physics to uncover bits of information essential in the apprehension of the true villains. Rob Kerkovich constructs a fantastic role, and the manner in which he conveys verbal information, with digressions and divagations and bits of concrete information is something I applaud in each episode: it looks effortless, it is – for us – full of savour and brilliant – and the amount of hard work which the actor puts in the construction of the character deserves all praise.

Loretta Wade (portrayed by CCH Pounder) is the coroner, the one who conducts autopsies and another key-member of Dwayne Pride’s team. There is a certain warmth between them – the way Pride speaks her name, Loretta – suggestive for a rich friendship which goes way back. Loretta is calm, warm, motherly, comforting, but at the same time very meticulous and, as everyone else in the team, completely dedicated to truth.

It is not my intention to narrate the contents of each episode, but rather to follow the way the actors build their respective characters. There is fluency and cohesion in the way they accomplish this. Even the music (fantastic! – but I shall consecrate a special article to the music of NCIS New Orleans) talks about continuity and coherence. The first episode ends with Go to the Mardi Gras in B flat; the second episode, Carrier (my favourite of the first series) starts with the same tune. We have the opportunity to observe more of Dwayne Pride’s compassion – the way in which he talks to the victims’ families, how he takes time for the apparently unimportant things; how he does not rush through such chores, even though his mobile phone is constantly ringing or beeping. In Carrier, we have the opportunity and the privilege to witness an exceptional lesson of acting, with Scott Bakula exhibiting an entire plethora of emotions in the way he builds Dwayne Pride – most of which are expressed with his eyes: he is troubled, upset, apprehensive, hopeful, furious, determined, reminding me of a character in Albert Camus’ Plague. The feelings he expresses are not random; they evolve from one another and they are convincing because they are… natural. Loretta’s scream – “The man isn’t drugged. He has bubonic plague!” – is something all those who love NCIS New Orleans will remember, a shocking cry of despair and surprise which has become iconic. “All we can do is hope for the best and prepare for the worst,” Dwayne Pride states at some point. It seems like this phrase is one so well embodied in his consciousness, that his entire personality emanates from it.

The next few episodes add to the already brilliant composition.

Breaking Brig shows Dwayne Pride stopping at nothing to protect those in his team – in his family, as Christopher had previously called their small group. When he shoots a wanted criminal in the head to save Brody from his hands, he exhibits no remorse and he is ready to give his job up in order to face the consequences of such a dangerous act. “Between a traitor and one of my own, there is really nothing to choose from,” he says to his superior. Such a behaviour is balanced with the heart-melting moments of him talking to his estranged wife, Linda Pride, who wants them to undergo couple therapy. The character Christopher LaSalle also evolves; we see him as a multitasking machine but, at the same time, as someone completely devoted to Pride, to the point in which his own life does not seem to matter. Loyalty is a theme which is differently explored by each character, which makes it very interesting to observe and to analyse.

We get to see Dwayne Pride’s daughter, Laurel, in The Recruits. Pride completely melts when he sees her – and that particular moment is something I often go back to. It is so natural, so wonderfully built, that I cannot do anything else but applaud. His entire being reflects warmth – his voice modulations change when he talks to her, his eyes are warm and loving – we see a different face of a prism and how it reflects the same light, and yet differently. The character becomes richer and more complex, within a scene which is only minutes long. The Recruits is also the episode in which we get to meet Patton Plame – an investigative computer specialist – or a hacker, in Christopher’s terminology. He is played by Daryl Mitchell as a computer genius in a wheelchair – many episodes will have to pass until we get an insight into why the character is disabled. Patience with the character construction is one of NCIS’ great virtues. Talking about iconic scenes, there is one such scene in this episode – a scene which has been henceforth transformed into endless gifs and studied by fans frame by frame. Dwayne Pride does not even do anything in the respective scene – he merely stands there, waiting for an offender to come in sight (officer Mike Benton). He is calm and in control, his gun – held with both hands – is pointed straight at the offender. He only makes a short gesture with his hand, indicating to Benton to drop his weapon. His presence is overwhelming – and he is simply being there, nothing else. Marvellous acting!

Also, the musician in myself was happy to learn the name of the piano the character owns – an Upright Hamilton, similar to the one in my own living-room – and to see Dwayne play the sweet duet with his daughter. It is not the first time we see him play the piano, but here he is calm and serene; the simple tunes are the hardest. Scott Bakula is an accomplished piano player and I feel privileged every time I get to see him play, and I am happy that the script offers him numerous such occasions.

Another exceptional composition is realized in the Master of Horror episode. It is also the first time we see Linda, his estranged wife – and we get to notice how troubled Dwayne is to see her. Troubled is the key emotion of this episode, majestically played. Not only is he troubled because of having seen his wife, but also because he personally knew the victim (judge Melanie Herman). “I fell in love with you because of your hunches, Dwayne”, Linda tells him. Hunches alone will help him solve the case. The scene in which Dwayne contributes to making Mr. Hyde surface, manifest itself from the criminal’s double-personality is absolutely fantastic, a Shakespearian moment to the tiniest detail. Leaned against a wall, in the interrogation room, behind the criminal, he promises to do the worst possible things to him, unless he cooperates. He is dark strong, threatening, but at the same time you can feel that the character himself is playing a role here – this is not who he is, how he is. And yet, he is convincing. Who is he, really? About darker areas of his personality we shall have the opportunity to discuss as they reveal themselves to us.

The entire Baitfish affair gets us that opportunity. We see Dwayne Pride more and more focused, more obsessed to solve something that is just slightly out of reach: what he thought to be an old-case coming back to haunt him, finally turns out to be something far more dangerous and more complex, threatening to endanger the lives of all the people living in New Orleans. By the time the entire plot is unfolded, another agent joins the team, adding value and diversity – Sonja Percy, played by Shalita Grant – an energetic, brilliant young woman whose expertise proves to be invaluable.

The episode My City is the last instalment of the Baitfish affair. Dwayne Pride is upset, worried, not a single smile on his lips for almost the entire duration of the episode. He takes charge of everything and leads his team personally through all the operations. “Something big is coming” – and his entire demeanour points at that. We learn that terrorists are planning to destroy New Orleans by bringing about a nuclear apocalypse. Terrorists and nuclear war, our biggest fears – a man and his small team against all this, and they manage to make it credible. Dwayne Pride does everything he can to find out the whereabouts of the villains – he even goes to his father in prison, and they have long been estranged, their relationship is severely deteriorated. He gets to him – and manages to have his allegiance – how? – by being abruptly sincere, as he always is – he knew his father would eventually help because he loves New Orleans just as much as Dwayne does. However, keeping his emotions tightly under control, he shows that truth and justice are non-negotiable. “Done good, Cassius.” Calling him Father or Dad would have been too great a gift at that point, and they both know it.

Dwayne’s grief and worry are concealed throughout the mad race to find the terrorist; his demeanour remains calm, but we can sense and perceive his inner struggle throughout the entire way of acting – his voice, his body-language, the way manipulates objects with his hands; he is unsettled and deeply angry, and yet he remains in full control of his emotions. This is his biggest battle.

vlcsnap-2018-04-01-12h15m51s705The island scene is fantastic to the last detail, and I have watched it numerous times, frame by frame, trying to see if I could pinpoint any fault – I could not. It is a scene which required extreme focus and very hard work to construct; there is a lot of running and fighting, despair and agitation and fury: he will not let his city down. Shot in the shoulder, Dwayne still functions, after having broadcasted to his people that “he is fine”, whereas he is far from fine. In a rush of adrenalin, he takes down two of the terrorists – more or less with his bare hands – and manages to shut down the RF transmitter and its trigger mechanism. “I got this,” he murmurs as his trembling fingers look for the blue wire which must be removed.

When Christopher LaSalle finally shoots down the terrorist which holds Dwayne at gunpoint – Ekpo himself – the two men look at each other for a moment – a short moment, one of the most remarkable ones in the entire series. Silent understanding and gratitude for the help given; shock, surprise and relief. Contentment for a job well done. And no words are spoken.

The series conclusion is heart-warming. Sonja Percy has hacked into the budget to see if there was room for another agent. She wanted to be a part of the family. “Your family,” she tells Dwayne. “I’m home,” Brody also confesses to Christopher, when she explains her reasons for being a part of the team. The closing song puts it into words better than spoken words would have managed; yes, this is Dwayne Pride’s family, one for which he had sacrificed his personal life and had risked his own life, honour and career on a daily basis. What did he get in return?

“To the ends of the Earth would you follow me?” the song sings, and each of his team-members would certainly reply with a Yes.

 

This Season 1 analysis has been written with great admiration, appreciation and love for the hard work and talent of all the team-members who have made NCIS New Orleans possible. They all, from the directors and writers to the filming team – deserve congratulations for the extraordinary work they accomplished.

I cannot end these lines without expressing my ever-lasting gratitude towards Scott Bakula, from whom I never cease to learn things. He may never read these lines, but he will forever remain my inspiration and my most important teacher.

 

Veronica Anghelescu

Bucharest, Romania

Preot Mihai Nuță (sau o povestire despre Angel)

Preot Mihai Nuță

(Angel)

(7 mai 1938 – 24 februarie 2012)

 

A venit timpul să scriu această povestire: povestirea despre Angel. De atâta timp o port în mine, iar cuvintele cresc și așteaptă să fie puse pe hârtie. Este greu, chiar și după atâția ani, șase – câți au trecut de la plecarea sa.  Ziua morții sale a fost cel mai cumplit lucru pe care l-am trăit vreodată, pentru că nu se mai întâmplase, încă, să pierd o altă ființă pe care să o fi iubit într-atât. Este știu de către cei apropiați mie – ce i-au fost și lui apropiați și dragi: eu eram Veronica, fata ce-l iubea pe Angel, preotul cel înalt și bun al lui Hristos, îl iubea ca pe un tată, un mentor și un înger, ca pe un soare și ca pe un zeu blând și luminos: și de aceea noi nu-i spuneam Mihai Nuță, sau Părinte Mihai, ci Angel. Angel al nostru. Iar el și-a acceptat porecla cu bunăvoință – și-i plăcea.

Sunt păstrătorul cuvintelor sale, a amintirilor sale, al inimii sale iubite; sunt cutia cu amintiri a lui Angel. Și pentru că și clipele vieții mele trec, aștern aceste amintiri pe hârtie. Pentru mine, pentru alții ce l-au iubit și, poate, și-l mai amintesc.

Dar încep cu câteva cuvinte biografice. S-a născut într-un sat apropiat de cel în care s-a întâmplat să cresc și eu: Bogați, din județul Argeș. Foarte aproape era satul meu: Dobrești. Părinții săi se numeau Vasile și Ana. Despre mama sa mi-a povestit duioase aduceri-aminte, cum era făptura pe care o iubise și prețuise mai mult decât pe oricine, și pe care niciodată nu o văzuse dormind, femeie harnică, obișnuită cu viața grea, ce se așeza în pat mult după ce toți ceilalți adormiseră și se trezea devreme în zori.

De timpuriu a știut că va deveni preot, având o voce limpede și frumoasă de tenor. A urmat cursurile Seminarului, apoi pe cele ale Facultății de Teologie din București, absolvind în 1963. Pe 18 martie 1965 s-a căsătorit cu Alexandra Rodica, iar în anul următor s-a născut unicul lor fiu, Gabriel-Valeriu, ce locuiește azi în străinătate.

Pe 1 octombrie 1965 este angajat cântăreț la Parohia Așezămintele Brâncovenești Domnița Bălașa, biserica ce i-a fost dragă toată viața, unde l-am cunoscut și eu, unde a slujit până în ultimele clipe ale vieții sale pământești. Pe 9 octombrie 1966 a fost hirotonit diacon și a rămas astfel (cum se întâmplă cu diaconii ce au voci deosebit de frumoase) timp de 30 de ani. A fost hirotonit preot pe 21 ianuarie 1996, pe seama aceleiași parohii. Nimic nu avea să îl despartă vreodată de biserica sa.

Tot aici l-am cunoscut și eu.

Aveam, cred, 14 ani când l-am văzut prima dată – la nunta unor prieteni ce urma să fie oficiată acolo. Ajunsesem puțin mai devreme, astfel încât am putut participa la Sfârșitul Liturghiei – el se îndrepta spre ușă, eu tocmai intram. S-a oprit să zâmbească fetiței îmbrăcate în alb, cu păr lung, ondulat. Fetița i-a zâmbit înapoi. Două suflete s-au întâlnit, iar prietenia lor avea să dăinuie aproape două decenii.

Mai târziu, ne-am reîntâlnit – eu, tânără studentă ce studia simultan Teatrul și Literele, el, același bun, calm, și minunat înger ce avea să vadă prin mine începând din ziua când am vorbit pentru prima dată – 8 aprilie 2001 – și până în ultima clipă. Toate negurile, tot zbuciumul omului tânăr, toată dorința de a cunoaște, toate clipele de rebeliune, frumusețea și urâțenia deopotrivă, Angel vedea tot.

Și nu pentru că era Preot – eu nu doar despre aceasta scriu aici, ci pentru că era prietenul meu, Prietenul, acea unică ființă ce putuse să țină în căușul mâinilor sale întregul meu suflet – și să-l ocrotească.

Ce dor îmi este de tine, Angel!!

Dar pentru că, pentru Angel, faptul de a fi Preot însemna Totul, am să vorbesc despre cum era. Nu era ca acei bătrâni și blânzi duhovnici ce adună zeci de mii de oameni la porțile chiliilor lor; Angel aduna, în schimb, o societate foarte diversă pe băncile și în biserica înconjurată de blocuri și magazine, un loc modern, aflat în inima tumultuoasă a Bucureștiului, într-un loc haotic, zgomotos și colorat cu de toate – cu cerșetori, cu doamne elegante și parfumate, cu bătrâne ce-și pierduseră cheile (Ah! Mama Niculina!) și măicuțe cocoșate ce puteau face curățenie în altar (Mama Dobra!). Oameni din cale-afară de normali și de ciudați – oameni așa cum suntem cu toții, cum era și el, alcătuiau cercul său de apropiați.

Dar Angel era un preot absolut minunat, cu o smerenie și o modestie desăvârșite; calm și grijuliu, atent la fiecare detaliu, cu minunatul, puternicul său glas umplând frumoasa biserică Domnița Bălașa și fiecare colț al inimii mele, Angel trăia cu Hristos. Nu vorbi cu mine azi, îmi spunea câteodată, la sfârșitul vreunei vecernii, când prea îl oboseam cu prostiile mele – trebuie să fiu atent la slujbă, zicea. Eu mă miram, căci slujba abia ce se terminase, apoi înțelegeam că ea continua în sufletul său și voia să o asculte și să o cânte acolo, în tăcere. În sine. Am învățat curând să tac fără ca el să-mi mai spună, căci sufletele noastre s-au sălășluit într-un unison perfect.

19577313_10154675532707727_6172872982747550289_o

(Aceasta este prima fotografie pe care i-am făcut-o vreodată, anul 2001)

Facultatea de Litere, unde îmi petreceam majoritatea timpului, era aproape – doar la o stație de metrou distanță. Cum foarte adesea nu mai găseam niciun loc liber la Bibliotecă, luam acasă cărțile și mă refugiam într-un colț al bisericii, sau afară pe scări, să citesc.

– Ce citești acolo? a întrebat.

Studii de literatură universală și comparată de Tudor Vianu, am răspuns pe nerăsuflate, căci peste două zile aveam examen la Teoria Literaturii și mă obseda.

– Cum, nu o carte de rugăciuni? se miră el, cu un zâmbet.

– S-ar putea spune și așa, am răspuns eu, căci cine eram eu să contest faptul că teoria literaturii era altceva decât o imensă rugăciune?

A râs cu bunăvoință, iar eu i-am întins o floare galbenă – și toată viața, apoi, i-am dus flori galbene, era culoarea noastră.

– Haide, nu mai sta pe scări, fetele nu ar trebui să stea pe scări, nu e încă suficient de cald, treci înăuntru.

– Eu? m-am mirat, bucuroasă că-mi vorbea, totuși!

– Avem treabă.

Era luni a Săptămânii Mari. Se făcea curățenie generală în Biserică și, foarte curând, Tudor Vianu mi-a fost răpit și așezat pe un dulap, fiindu-mi înmânate o mătură, un mop și, mai târziu, niște perii groase.

– Ia să văd, ești harnică? Ești bună de măritat? Că am un băiat…

– Am prieten, am protestat eu cu vehemență.

– N-ai niciun prieten, termină.

N-aveam, iar el părea să știe deja totul despre mine.

Săptămâna aceea, am stat mai mult acolo, la Biserică, ajutând la curățenie, spălând pe jos, ștergând praful și spălând o cantitate interminabilă de căni, pahare și candele. Toate erau activități ce-mi făceau plăcere – iar cunoscuții ce se întâmplau să mă mai vadă credeau, probabil, că sunt pe cale să îmi pierd mințile și să mă călugăresc, sau ceva în genul acesta. Angel râdea, îmi mai aducea diferite castronașe să spăl și mă sfătuia să îi las pe toți în pace.

Într-o zi, chiar, mă rugă să-i fac un serviciu. Fericită să-i fiu de folos, am acceptat imediat. Voia să merg până la o mănăstire aproape de Cheia, Suzana se numea – unde avea câteva dragi prietene printre măicuțe, ce țeseau minunate covoare la războiul de țesut și de la care cumpăra adeseori lucruri. Trebuiau duși niște bani acolo. Eu i-am împachetat bine într-o pungă și am plecat într-acolo.

– E frumos acolo, îmi spunea, dar vezi să nu cumva să-ți dea prin minte să rămâi la mănăstire, că am treabă multă cu tine!!

– Ce treabă? râdeam.

– Păi, să spălăm vasele!

Mi-am anunțat cu satisfacție niște prieteni ce se preocupau prea mult de soarta și preocupările mele că voi pleca la mănăstire (pe atunci nu exista Facebook și încă nu aveam nici măcar o adresă de email), și dusă am fost.

M-am întors deseori la prietenele sale de la Suzana, apoi, ce deveniseră și prietenele mele. În mare secret, înainte de a mă întoarce la București, Maica Fevronia îmi spusese să am mare grijă de părintele, deoarece este văzător cu duhul și deci foarte important și prețios oamenilor, și trebuie avu grijă de el, deoarece el prea adesea are grijă de alții și pe sine se lasă la sfârșit sau chiar uită de tot. În mulții ani ce aveau să urmeze, aveam să constat că era purul adevăr. Deseori uita de sine, îngrijindu-se prea mult de ceilalți. Nu știu ce înseamnă văzător cu duhul; știu că vedea durerea celuilalt și niciodată nu rămânea indiferent.

Ce dor ne e de tine, bunule Angel.

– Trebuie neapărat să nu mai fumezi, îmi zise.

– Dar nu…

– Nici măcar nu încerca, mă opri el.

– Dar de ce? am protestat eu. Și te rog să nu începi cu fumatul care e unealta diavolului sau mai știu eu ce prostii, da? Îmi place să fumez.

– Ești o proastă, îmi spuse sever. Ai o voce frumoasă și timbrată. În loc să fumezi, ai putea să cânți.

Am rămas stană de piatră.

– Să cânt? Dar eu nu știu notele!

– Pardon, nu știi notele? Dar ce anume faceți voi la Facultate?

Am clipit confuz.

– Păi, uh… teoria literaturii, engleză, cehă, lingvistică, literatură universală, pe urmă la cealaltă facultate fac istoria teatrului, actorie, dicție, mișcare scenică…

– Vai de mine, numai prostii, râse el. Mereu uit că nu ești studentă la Conservator.

8. Midnight Liturgy - AngelCumva, acele cuvinte mi-au rămas adânc întipărite în suflet, până în ziua în care am ajuns, după multă și încrâncenată muncă și luptă cu mine însămi, studentă la Conservator și absolventă a acestuia (în chiar anul în care bunul meu Angel a murit).

În anul 2001, m-am mutat din casa părinților mei într-un apartament în cartierul Crângași. Am luat drept colegi de apartament alți doi băieți – Zoli și Liviu – și o fată, Isabelle. Apartamentul era aproape gol. Dormeam pe niște saltele așezate direct pe jos, în loc de masă, la bucătărie, utilizam o ladă – iar în loc de scaune, altă ladă. Aveam două pisici. Eram foarte săraci, dar prietenia noastră era desăvârșită iar grația și harul erau nelipsite din apartamentul nostru, căci Angel venea aproape în fiecare săptămână la noi în vizită: îi plăcea la noi. Eram copiii lui. El avea grijă de noi, iar noi, cumva, de el. Ne aducea tot ce îi prisosea, iar noi foloseam tot: prosoape de la parastase; diferite haine vechi; într-o zi, mi-a adus un birou, iar mai apoi un pat uriaș, ca să nu mai dormim pe jos – iarna era foarte frig. Într-o zi, pe care nu o voi uita niciodată, mi-a adus un camion plin cu plante!

Angel, care iubea florile…

AngelEu găteam frumos și divers. Piața noastră din apropiere, Piața Crângași, era și unul din locurile sale preferate. Deseori când mergeam să îl văd, îmi spunea că ar da o raită prin piață pentru a cumpăra câteva legume. Se decise, într-o seară, să cumpere un pepene mare, pe care mi l-a încredințat, de altfel, să-l duc până acasă. Acolo, conform bunului său obicei, înainte de a-l mânca împreună cu ceilalți voioși colegi de apartament, decise să sfințească bucatele. Cum nu exista neapărat, o rugăciune pentru pepeni, a decis să improvizeze una: Doamne, așadar, începu abia stăpânindu-și râsul, iată sfințește Doamne acest pepene și pe aceștia care vor gusta din dânsul…

Nu știu de ce, dar ni s-a părut tuturor extrem de amuzant cum Domnul a sfințit pepenele nostru, cumpărat de Angel și cărat de mine, și din care au mâncat până și pisicile.

Apoi, mi-a împărtășit din adevăratele și grelele necazuri ale vieții sale, și am început să îl ajut – nu ca un copil neștiutor, ci ca un prieten gata de orice sacrificiu. Nu voi vorbi desigur, despre niciunul din acele necazuri, pentru că sunt tainele sale ce mi le-a încredințat și pe care nu le voi divulga niciodată. Avea nevoie de ajutor constant și consistent pentru rezolvarea unor probleme complexe și dificile, unele ce păreau a nu avea nicio rezolvare; zeci de drumuri trebuiau făcute (și nu putea, datorită programului liturgic) și documente trebuiau transmise dintr-un loc în altul, de la o persoană la alta. Mergeam, pentru el, oriunde. Au fost ani mai întunecați ai vieții sale, dar atunci am crescut și eu ca persoană, și prietenia noastră a devenit mai matură. Nu mai eram fetița studentă (deși eram) iar el nu mai era preaînaltul Preot mă făcea să tremur de emoție; eram doi oameni simpli, doi prieteni, pe care viața se decisese, într-un mod de neînțeles, să îi aducă, pur și simplu, pe aceeași pagină.

Prietenul meu, Angel…

Când aveam 23 de ani, l-am cunoscut pe cel ce-mi este astăzi soț. Așa cum orice tânăr își duce alesul inimii la părinții săi pentru a-l cunoaște, eu mi-am dus logodnicul la Angel. Angel l-a iubit pe Adrian din prima clipă. Mi-a spus că acesta este. Iar Adrian l-a iubit la rându-i, în anii ce au urmat, și mai apoi s-a legat între ei acea binecuvântată prietenie întemeiată pe Har (Adrian este scriitor de literatură religioasă și are o altă trăire, ce mie-mi lipsește, întemeiată pe directa legătură și comuniune cu Hristos). Eu sunt bucuroasă că – și în absența Harului, Angel mi-a rămas, până în sfârșit, prieten.

Erau mulți, acum, care îl iubeau și îl numeau Angel. Era Oana, ce l-a iubit ca și mine, adânc și îndelungat, și i-a fost fiică duhovnicească (mult mai bună și mai vrednică decât mine, ce nu am fost în stare de asta vreo clipă, în fapt); și ea este păstrătoarea multor amintiri dragi, pe care poate le va așterne pe hârtie cândva; erau Irina, Laura, Amalia; erau băieții mei, Zoli și Liviu, colegii mei de apartament și de cameră, frații mei, în fapt, ce vedeau în Angel ceea ce era de fapt: un înger. Eu nu știu ce sunt îngerii și nu cred că ei există într-o lume străvezie aflată undeva deasupra oamenilor; cred, mai degrabă, că ei sălășluiesc aici, printre noi, iar eu am avut marea șansă de a întâlni și iubi unul.

Îngerul meu, Angel.

Îi datorez bunului Angel mult din creativitatea mea; mult din bucuria de a scrie – demult, foarte demult, scriam poezii și am publicat o cărticică, a cărei copertă a fost făcută de Oana; cărticica îi este dedicată lui Angel; este, în fapt, despre el. Când a murit, pentru a supraviețui eu însămi durerii, în fiecare lună am scris câte o poezie; pe acelea, nu le-a mai văzut nimeni. Iar la Conservator, lucrarea mea de absolvență, o lucrare simfonică, este dedicată amintirii lui dragi, bune și sfinte. Angel a construit ființa ce sunt azi.

Se lasă o tăcere în mine, acum că am povestit așa de mult; mă gândesc la el și la cele mai frumoase momente ce le-am trăit împreună.

Odată, găsise pe jos un cercel verde. Mi l-a dăruit mie, după ce, în prealabil, a scrijelit un H (de la Hristos) pe spatele său, cu forfecuța mea de unghii ce, astfel, a fost distrusă; iar eu l-am purtat pe un lănțișor ani de zile la gât, ca pe un medalion. Nu am multe bijuterii, și până în ziua de azi, nu posed mai mult decât verigheta și două perechi de cercei; dar Cercelul Verde este în cutia mea de comori, și mi-l pun la gât de câte ori am o zi grea, în care am nevoie de puțin sprijin. Port cercelul meu verde.

Altădată, într-o zi foarte frumoasă și minunată și una dintre cele mai frumoase pe care le-am trăit, m-a rugat să merg să îl ajut pe el și pe prietenul său, Micky, la sortarea unor acte din casa sa de pe strada Orbescu. Micky era prietenul său cel mai bun, un domn de aproximativ aceeași vârstă (sau poate puțin mai tânăr). Cumpăraseră, cei doi, în cinstea venirii mele, un kilogram de orez și mai multe legume din piață. După ce încercaseră inutil să gătească o ciorbă, în așteptarea mea, m-au rugat să le pregătesc un pilaf cu legume. Găteam bine și cu plăcere, așa că m-am așternut pe treabă. Cât au mâncat cei doi, eu am spălat podelele (minunate podele din lemn, dar deteriorate pe alocuri). Ei nevăzându-mă, iar eu dorind neapărat să fac o ghidușie, am scos stiloul din geantă și am scris un mic mesaj pe una dintre bucățile de podea cele mai deteriorate și care aproape se desprinsese (deci nu produceam vreo pagubă). Scriam extrem de mic, astfel că eram sigură că Angel nu va vedea vreodată. Liniștită și mulțumită ca un copil ce tocmai făcuse o mică răutate, am purces la sortarea hârtiilor în privința cărora îmi ceruseră ajutorul. Spre seară, m-au condus până la stația de autobuz.

Ne-am întâlnit peste vreo săptămână, iar Angel îmi zâmbi complice.

– Așa zici? chicoti el.

– Nu știu despre ce vorbești, Angel, am spus nedumerită.

– Să știi că încă văd foarte bine! răspunse el, desfăcând geanta sa în stil diplomat pe care o căra pretutindeni (exasperându-mă, căci nimeni nu trebuia să o atingă!) – stupoare! Înăuntru se afla bucata de dușumea pe care eu scrisesem, cu minuscula mea caligrafie, cu cerneală neagră, Te iubesc, Angel. A purtat-o cu el ani după aceea, până în ziua când geanta i-a fost… furată.

IMG_5389Mi-am dorit mult ca Angel să oficieze la căsătoria mea cu Adrian, și așa a fost. Abia aștepta să mă vadă mireasă! Când am coborât din mașină, în ziua nunții mele, în fața bisericii, Angel și Adrian (ce mersese înaintea mea) mă așteptau acolo. Adrian a început să plângă! Angel a spus că sunt una dintre cele mai frumoase mirese pe care le văzuse – pentru că purtam o rochie foarte simplă (am cumpărat prima rochie din primul magazin de rochii de mireasă ce mi-a ieșit în cale) machiaj făcut de mine acasă, fără bijuterii. Mi-a urat ca, foarte curând, să vină copiii, căci iubea foarte mult copiii.

– Parcă și văd o fetiță cu părul creț și ochii albaștri!

Nu a mai apucat să o cunoască pe Irina, fetița noastră cu părul creț și ochi albaștri ce a venit pe lume la trei ani după plecarea lui Angel. Dar Irina merge cu mine deseori la mormântul său – iar azi, 24 februarie 2018, la șase ani de la plecarea sa la ceruri, Irina a așezat cu mânuțele ei flori pe mormântul său, precum și o lumânare. În drum spre casă, am cumpărat un buchețel de flori galbene și l-am așezat lângă fotografia sa iubită. Flori galbene, ca atunci când ne-am cunoscut.

Moartea lui: pe 24 februarie 2012. Acea zi a fost sfârșitul cumplit al lumii. Tot spuneau mulți că lumea se va sfârși în 2012; așa a fost.

Plecase din locuința sa, pe o zi geroasă, câteva zile înainte de 24 februarie. Accident vascular cerebral, urmat de pierderea aproape imediată a cunoștinței; cum s-a întâmplat pe o străduță puțin circulată, a durat un pic până când un trecător l-a văzut și a anunțat salvarea.

Nu mai știu cine m-a anunțat, cineva de la biserică. Am fugit imediat la Spitalul Municipal, unde am rămas până la sfârșit, pe holuri, alături de alți buni oameni și membri ai familiei. Colegii de altar, Preotul Matei Zaharia și diaconul Alexandru, au venit pentru un Maslu, săvârșit în șoaptă în salonul de reanimare, joi, pe 23 februarie.

De obicei sunt un om ce vede clar realitatea și înțelege inevitabilul; însă, în acele momente, până în ultimul, am refuzat să cred că viața sa se va stinge. Nici nu puteam lua în calcul posibilitatea.

Am plecat să mă odihnesc câteva ore. O asistentă, suflet milos, îmi dăduse numărul de telefon și îmi permitea să o sun periodic pentru vești. La șase dimineața, pe 24 februarie, am sunat-o și mi-a spus că Angel, bunul și iubitul meu Angel, murise.

Am pus receptorul în furcă și nu am putut nici măcar să mai plâng.

L-au iubit oamenii; înainte de înmormântare, o liturghie majestuoasă a fost săvârșită la Domnița Bălașa, avându-l drept liturghisitor pe Preasfințitul Ciprian Câmpineanu, ce i-a stat la căpătâi de când a fost adus sicriul în Biserică și până la zidirea mormântului său. În jurul sicriului său, oameni zdrobiți ce priveau chipul său frumos, chipul său adormit. Alături de Adrian și de mama mea, Valentina (ce-i spunea tată) am mers la Cimitirul Bellu.

Durerea acestei pierderi nu a fost, până azi, mângâiată în vreun fel. Am mers în fiecare lună, ani întregi, la mormântul lui și parcă doar acolo simt, cumva, că-i sunt aproape. Între noi și acel dincolo, am învățat pierzându-l pe Angel, este o prăpastie de necuprins cu privirea sau cu sufletul; nu există nimic ce poate traversa acest dincolo, în afara amintirii. Cei plecați nu vin vreodată să ne mângâie; sufletele lor nu vin să rătăcească prin preajma noastră, glasul lor nu mai răzbate vreodată până aici. Tăcere. Aceasta este.

Ce rămâne, ce sunt datoare să păstrez? Amintirea, amintirea fiecărei clipe trăite. Obiectele dragi și iubite ce mi le-a dăruit sau ce-i plăceau și care azi sunt în posesia mea. Fotografiile – ce bine că am atât de multe! Și două-trei filmări. Dar mai presus de tot, iubirea nemăsurată ce a legat sufletul meu de al său, nepieritoare atât timp cât și eu voi mai fi pe pământ.

Veronica Anghelescu